Bălan fluieră scurt în fluier și, încet-încet, se lasă liniștea. Se aude o cazma pusă pe pământ, apoi doar gâfâitul oamenilor, după care se oprește și bâzâitul generatorului. Reflectoarele pâlpâie scurt și lumina lor slăbește. Perimetrul se scufundă în tăcere. Oamenii își șterg praful și sudoarea de pe față, cei patru câini privesc ca fermecați în direcția lui Bălan. Cu toții ascultă liniștea, întreruptă din când în când de mici surpări subterane.

— Acolo! strigă unul dintre oameni și toți își întorc capetele în direcția indicată.

Ascultă o vreme, apoi Bălan începe să coboare de pe mormanul înalt de moloz și cărămizi și mobilă și ce-o mai fost pe-acolo, și pornește în direcția sunetului.

— Să-mi bag pula, mormăie. Și apoi, mai tare, către ceilalți: cinci minute pauză!

***

Era în Carrefourul de pe Calea Aradului, din sudul Oradei, și tocmai punea niște conserve de roșii tăiate cubulețe în căruciorul de cumpărături când îi intrase mesajul pe aplicația specială. Începea cu ACEASTA NU ESTE O SIMULARE și era prima oară când Bălan primea un mesaj care începea cu cuvintele astea. Scrisul i se păruse tremurat, sau așa îl vedea el, sau îi tremura poate mâna, CUTREMUR DE 7,8 GRADE ÎN VRANCEA. Nici nu citise mai departe, lăsase căruciorul acolo și fugise la mașină. Ajunsese primul la inspectorat, dar în 10 minute se adunase toată echipa, verificaseră echipamentul, îl încărcaseră în autospecială și porniseră. „Intrați prin nord, vestul e blocat”, îi zisese cineva de la dispecerat la un moment dat, dar nordul Bucureștiului era la fel de blocat, „vai de pula mea”, zisese unul dintre băieți când intrară în Pipera, „vă dați seama cum e restul dacă aici e așa prăpăd?”.

Dispecerii de la Comandament îi îndrumaseră către un complex nou de clădiri de 10 etaje, câteva erau la pământ, era aproape 8 dimineața, o zi cam rece de primăvară, când se apucaseră de treabă.

Mai întâi trebuiseră să-i convingă pe oamenii din blocurile care nu căzuseră să iasă din ele („dacă n-a căzut, nici nu mai cade”, le explicau oamenii, și ei le explicau, mai întâi cu calm, apoi pe un ton din ce în ce mai furios, că nimic nu-i sigur, că structura poate să se fi șubrezit, că oricând poate urma o replică la fel de puternică; oamenii ieșeau, în cele din urmă, bombănind, înjurându-i, și rămâneau prostiți în fața blocurilor, ce să facă, unde să se ducă, unii plecau către birourile lor, acolo cu siguranță aveau să fie ajutați și îndrumați, vedeau în corporațiile la care lucrau un fel de seniori medievali care aveau să-i primească în castelele lor sigure, Bălan știa că multe dintre castelele alea deveniseră și ele maldăre de ciment, sticlă și metal, dar nu le zicea nimic, măcar să scape de ei și să nu-l mai încurce).

Azi era ziua a șasea, acum lucrau într-un perimetru de lângă gară, la niște blocuri de la începutul anilor ’70, nu prea mai era mare lucru de salvat acolo, se mișcau mecanic, ajutați de o echipă din Olanda care venise cu scannere termice, salvaseră ieri un bătrân, dar de peste 12 ore nu mai găsiseră pe nimeni în viață; nu se opreau pentru că nu le spusese nimeni să se oprească, din când în când de la dispecerat mai venea câte o știre pozitivă, „doi copii scoși în Drumul Taberei” sau „persoană scoasă la blocul Patria” și asta-i însuflețea pentru moment, dar cât să dureze și însuflețirea asta, dormiseră patru ore, când se treziseră, niște voluntari le aduseseră cafea și croasante, se puseseră din nou pe treabă.

La un moment dat cineva zise „au anunțat că am trecut de 30.000 doar în București” și lui Bălan îi veni să arunce dracu’ cazmaua aia și să-și ia oamenii și să se întoarcă la Oradea, o daneză veni la el și-i puse mâna pe umăr și zise „în Turcia am găsit oameni și după 16 zile” și Bălan îi mulțumi și-și continuă treaba.

***

Bate în geamul mașinii și geamul coboară. La volan e o tânără cu cearcăne mari, pe bancheta din spate doarme o fetiță.
— Vă rog să opriți motorul, doamnă, spune Bălan.

Tânăra îl privește și dă din cap că nu.

— Nu pot, zice în șoaptă. Arată către copil: Doarme.

Bălan se uită la fetiță.

— Doamnă, spune încet, trebuie să opriți motorul. Lucrăm aici. Trebuie să fie liniște, trebuie să ascultăm, dacă e vreo voce, dacă e vreun sunet de undeva. Ne trebuie liniște. Măcar cinci minute.

— Nu pot, zice femeia și se întoarce către fetiță, e frig, o să răcească.

— Vă rog frumos, zice Bălan, dacă vreți, vă aduc o pătură.

— Îmi pare rău, zice femeia și dă să ridice geamul.

Bălan bagă mâna înăuntru și geamul se oprește.

— Atunci vă rog să părăsiți perimetrul și să parcați mașina în altă parte, zice. Sunt centre…

— Nu, spune femeia hotărâtă, trebuie să rămân aici, soțul meu e aici.

— Unde? spune Bălan.

— Acolo, spune femeia și arată vag către dărâmăturile pe care oamenii lui Bălan tocmai își trag sufletul.

Fetița tușește, se foiește, doarme mai departe.

— Trebuie să mutați mașina, zice Bălan. Împiedicați eforturile de salvare.

— Nu, nu! zice femeia speriată, nu pot să plec!

— Șefu’, zice o voce din spatele lui Bălan.

Bălan se întoarce. E Radu, unul dintre oamenii lui, stă lângă el cu un târnăcop în mână. Bălan se dă la o parte.

— Bă, tu ești tâmpită? țipă Radu la femeie. Pleacă-n pizda mă-tii de-aici sau îți fac mașina bucăți!

Femeia începe să plângă. Fetița se trezește.

— Mama, unde suntem? plânge și ea.

— Marș în morții tăi, futu-ți neamul să ți-l fut! urlă Radu.

— Mama, mi-e frică! țipă fetița.

— Futu-ți Cristoșii mă-tii! urlă Radu.

— Radule, zice Bălan împăciuitor, dar Radu nici nu se uită la el.

— N-auzi, bă, vaco, urlă Radu și ridică puțin târnăcopul.

Mașina pornește.

— Futu-ți pizda mă-tii de cretină! urlă Radu în urma ei.

Oamenii și câinii de pe dărâmături se uită cu toții la el.

— Radu, liniște! zice Bălan.

Și Radu se oprește. Toată lumea tace și ascultă liniștea, și nu se aude nimic.