Sunt trei la fel. Trei valize. Aceeași culoare, același model.

Una pentru tata, una pentru mama, una pentru mine.

Stăm pe niște scaune de plastic gri, cu spatele la geamurile mari, în dosul cărora întunericul se subțiază, anunțând o nouă zi.

Am ajuns mult prea devreme, pentru că așa a spus mama, să plecăm din timp, că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla și, pentru că iarăși nu s-a întâmplat nimic, acum așteptăm. Încă două ore până la îmbarcare.

Tata a scos telefonul din buzunar și s-a apucat să-i arate mamei ceva pe Internet. Mama deschide gura și scapă niște sunete ciudate. Hi hi hi, face mama, de zici că râde cu țârâita, apoi își pune picioarele pe valiză.

Sunt trei valize la fel, roșii, luate de la Mega, pe puncte. Măsoară exact cât trebuie ca să ne lase cu ele în avion, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici, obosite și încălțate cu pantofi comozi. „Să vezi ce mai fug în ei după troleu”, i-a povestit mama Vicăi, vecina de la parter, când a venit ieri să ia cheile, ca să ne ude florile cât suntem plecați.

Mergem în Franța, la Cami, sora mai mică a maică-mii. „Mai mică și mai deșteaptă”, obișnuia să spună bunica spre sfârșitul vieții, când neputința o înrăise și mușca din mama ca dintr-o pâine. „Bine că tu ți-ai văzut de viață, cât eu am stat lângă ea și am șters-o la fund!”, i-a șuierat mama soră-sii, la înmormântare.

Acum Cami a născut, d-aia ne ducem, să vedem copilul. Deși mai bine nu aveam nimic de văzut, zice mama și-și face o cruce. „Doamne, Dumnezeule, cum o fi putut? Bine că mămica a murit, că altfel ar fi omorât-o asta, cu alegerile ei de femeie nebună! Din cât e Parisul de mare, taman p-un d-ăsta, urât ca noaptea, i s-a pus pata!”

Așa a strigat mama când a aflat, apoi l-a trimis pe tata la Mega, să cumpere setul de valize și ce i-a mai scris pe listă. Îi plac mult listele, pentru că, zice ea, îi dau un sentiment de siguranță.

În fiecare seară, mama se apucă să gătească ce aduce tata în sacoșă. Când deșartă cumpărăturile pe masa din bucătărie, pare că-și deșartă tolba de vânătoare. Ca în Preistorie. Doar că el nu înfruntă niciun pericol. De altfel, cred că dacă ar trebui să înfrunte ceva, tata nu ar supraviețui. Mama, da.

Tata o strigă des pe mama. Iar ea vine întotdeauna. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt nesimțită și că mă doare-n cur de ei. De fapt, nu-mi zice chiar așa, dar îmi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul spune că e normal la vârsta mea.

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și acum stă și privește în gol. E felul ei de a se relaxa. Așa zice. La fel stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc și că e o simplă coincidență că au valize identice. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. „Spui și tu ceva?”, s-a rățoit mama la mine când tata s-a întors cu ele, de la Mega, și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe negru, iar asta a făcut-o pe mama să strige ca apucata „Pe negru, zici? Ia vezi că poate o iei și tu pe urmele lu’ zăluda aia de mătușă-ta, care și l-a băgat în pat pe buzatul ăla, de-a mai făcut și copil cu el, să mă știe toți vecinii când or veni la noi acasă! Fi-v-ar negru să vă fie de râs, că mă înnebuniți cu toatele!”

Tata a pus o mână pe umărul mamei, a scos pachetul de țigări, vrei?, a întrebat-o, iar mama a vrut. Întotdeauna mama vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. De când am crescut, mama s-a făcut tot mai mică. Are capul mic, picioarele mici, ochii mici și părul scurt și face hi hi hi când râde. Rar, de obicei țipă sau plânge și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. E normal, zice psihologul.

Prima dată când am fost la el, m-a întrebat ce-am simțit când am stat așa, în cadă, cu apa deasupra capului și i-am răspuns că acolo era în sfârșit, liniște.

O voce anunță îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. „Hai, vii azi?” întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și, oricum, în capul meu, vocile lor sună cel mai adesea la fel. De parcă ar fi valizele.

În avion, ne așezăm unii lângă alții. Eu stau la geam, mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul și o carte, și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului, ca-ntr-un dulăpior minuscul. De fiecare dată când ajunge undeva, mama se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit.

― Auziți, știți ce idee mi-a venit?, zice mama. Ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ălălalt de valize, ăla de-i nițeluș mai mare? Și-l luăm pe negru, na, să nu mai ziceți că sunt io așa și pe dincolo.

 

Ioana Stăncescu

Ioana- Maria Stăncescu s-a născut în 1975, la București.  Lucrează ca redactor la Radio România Internațional, Secția Franceză. Debutează în 2020 cu romanul Tot ce i-am promis tatălui meu, apărut la Editura Trei. Romanul a fost nominalizat la Gala Premiile pentru literatură scrisă de femei, Sofia Nădejde, la categoria Debut proză și a fost laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambery, în Franța. La aceeași editură, publică în 2024 romanul Tăcerea vine prima.

A mai publicat proză scurtă în Iocan, Dilema Veche, Familia, Revista de povestiri.

Renunțarea la îmbătrânire

În dimineața în care am împlinit treizeci și nouă de ani i-am spus Clarei că, în timpul nopții, luasem hotărârea să nu mai înaintez în vârstă. Firește, gândul nu-mi venise peste noapte. Aluzii vagi la oprirea propriei îmbătrâniri făcusem încă din vară. Așa cum mă...

Bune rânduieli

— Astăzi la ora 12 va avea loc înmormântarea ta. Preotul mă binecuvântează și pleacă grăbit să se ocupe de cele trebuincioase. Am primit vestea senină, singura mea grijă e să mă încadrez în timp, însă mă liniștesc repede, este ora 10, am timp să mă pregătesc. Dar cum?...

Din lac în puț

Pustietate lucie. În depărtare se vede o coamă de val ce se sparge de blocuri, însă nu e decât o mare de oameni, un lac în care se varsă râuri-pârâuri, se năpustesc din toate direcțiile, pe străzile lăturalnice, pe jos, pe lângă mașini, împingându-le, gata să se...

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat,...

Am glumit

— Chiar ești conte? l-am întrebat la prima cină, după ce-l...

Sărbătoare

Maică-mea le făcea semn să intre pe rând, să nu mă ţină mult de...