Era pe canapea, cu genunchii la piept şi capul sprijinit de ei. Am crezut că adormise aşa, pentru că nu s-a mişcat când am intrat.

— Ai uitat să-nchizi uşa, i-am strigat. De la noi cobora…?

Am lăsat sacoşele jos şi m-am dus la ea.

— Ce faci acolo?

— O urmăresc.

M-am uitat împrejur, apoi la ea. I se luase oja de pe degetele de la picioare şi două vene se îmbrăţişau sub piele.

— Ce urmăreşti?

— Lacrima de pe gleznă, uite-o, se mişcă foarte, foarte încet, nu e ca celelalte, care sunt împinse de la spate, asta nu se grăbeşte, ştie că n-are unde s-ajungă, sau că, oricum, tot acolo o s-ajungă, şi-aproape a adormit pe drum, dar nu s-a uscat, e la fel de durdulie ca atunci când a căzut. Nu mai ştiu când am mai văzut aşa ceva, aştept să văd ce face la denivelarea aia, vezi, acolo – şi a arătat cu bărbia partea dinspre interior, unde începea talpa -, cum o să se descurce ea.

Era transpirată şi a ridicat o clipă ochii spre mine.

— Ştii că aş fi vrut…nu el a venit.

M-am dus să aranjez sacoşele şi i-am strigat:

— De ce-ar fi venit?

— Aşa, să simţim căldura zilei împreună.

I-am dat un cidru de mere, a uitat de ce avea pe gleznă şi, imediat, şi-a lăsat jos picioarele. Avea nişte urme roşii pe coapse şi m-am gândit că se scărpinase. O apucă uneori, odată am întrebat-o ce are şi mi-a spus că are nevoie de contact uman. Am vrut s-o îmbrăţişez dar m-a respins.

— De fapt, degeaba ar fi venit, nu mai sunt cine crede el.

Îşi lingea buzele de cidru, nu era atentă şi dădea pe ea când ducea sticla la gură. Cumpărasem un blender şi mă apucasem să citesc instrucţiunile, dar am încurajat-o cu un da’ cine eşti? Se înviorase de la băutură şi a început să facă nişte paşi de tango pe care îi învăţase demult.

— Am ceaiuri pentru ochi umflaţi, pentru piele, pentru relaxare, pentru somn, pentru energie, pentru bună dispoziţie, pentru buna funcţionare a organismului, pentru detoxifiere, pentru memorie, am tincturi de propolis, de ienupăr, de năpraznic, de salvie, de zmeură, de coada-calului, de urzică, a spus pe nerăsuflate şi a tras aer în piept. Cu un an în urmă n-aveam nevoie chestiile astea, el nu înţelege nimic.

Mă concentram pentru că nu-mi era clar cum o să spăl blenderul, nu ştiam ce trebuie şi ce nu e voie să fie atins de apă. I-am zis:

— Nici acum n-ai nevoie, sunt nişte mofturi, poate un substitut pentru el, nu?

A fluturat o mână spre mine, a mai luat o gură de cidru, iar s-a stropit şi a dat pe jos câteva picături. Cu vârful degetelor le-a întins în pasul de tango.

— O să aflu diseară, o să ştiu dacă suntem unul pentru celălalt.

Am mirosit blenderul şi m-am gândit că n-o să ţină mult, dar avea o porţiune de culoare coral, iar noi ceva vioi în bucătărie.

— Cum o să afli? am mormăit, mi-am lipit degetul mare pe butonul ON, abia aşteptam să ascult zgomotul blenderului.

A trebuit să vină ora zece seara ca să descopăr. A stins toate luminile, m-a pus să stau cuminte lângă măsuţă, pe jos, şi doar să mă uit, să nu scot un cuvânt, ca să nu stric tot; a insistat. Mi-am trântit o pernă şi m-am aşezat turceşte.

A adus un castron transparent, cu margine aurie, plin cu apă. A scos dintr-o cutie două lumânărele rotunde şi roşii, le-a dat drumul pe apă şi le-a aprins cu un chibrit. La a doua, flacăra i-a ajuns aproape de deget şi am văzut cum şi-a muşcat buza de jos.

S-a aşezat şi ea în faţa castronului cu cele două lumânărele aprinse, una în stânga şi una în dreapta, le-a privit. Eu mă uitam când la ele, când la ea şi nu ştiam cât timp avea să dureze. Aş fi vrut să mă spăl pe cap. Dacă ea voia să ne petrecem noaptea în faţa castronului, nu ştiam cât aveam să rezist fără să zic nimic.

S-a încruntat puţin, o moviliţă între sprâncene, încerca să facă să se mişte lumânările. Au început să plutească în direcţii opuse, pe urmă s-au rotit pe loc de câteva ori, ca pasul ei de tango, erau doi dervişi roşii care se mişcau cu încetinitorul, s-au apropiat şi iar s-au dus spre marginea castronului.

Cred că am aţipit, am simţit cum mi se lasă capul pe spate şi tot corpul e moale, aş fi vrut ceva pe care să mă sprijin, altfel eram în stare să mă lungesc pe jos. Brusc m-a trezit strigătul ei. A bătut din palme şi-a sărit în picioare. A început să ţopăie şi să ţipe:

— Da, ştiam eu, ştiam eu.

M-am ridicat cu greu.

— Acum îmi zici ce-a fost chestia asta?

M-a îmbrăţişat şi m-a târât prin cameră după ea, mă strângea tare de mâini şi mă pupa.

— Uite, lumânărica din dreapta eram eu şi aia din stânga era el. Am citit cum se face: le pui pe apă, le aprinzi, şi, dacă se unesc, înseamnă că o să fiţi împreună, dacă nu, nu. Înţelegi, Andu?

Am oftat, am aruncat perna spre canapea, dar n-am nimerit şi a căzut pe jos. Ea bătea iar din palme şi sărea, mi s-a părut mai mult decât un gest de bucurie, unul de isterie, dar mi-am zis c-aşa e ea, mai pierdusem şi timpul în loc să mă spăl pe cap.

Înainte să adorm am reuşit să scriu câteva cuvinte la care mă gândisem toată ziua:

Te uiţi în oglindă şi-ţi spui: suntem noi, tu acolo, eu aici, te apropii şi te îndepărtezi după cum vreau eu. Ne zâmbim, ne apucă plânsul împreună, ne dăm cap în cap, ne şoptim ce vrem s-auzim, dar tu n-ai niciun miros şi nici nu simţi când te-ating.