Orașul era acoperit de câteva luni cu ceață groasă. Drumul spre școală era din ce în ce mai greu. Ninsese de Moș Nicolae și, de atunci, zăpada se transformase în gheață. Când găseam câte o porțiune cu strat mare, ne urcam pe ea și săream până o spărgeam.

Pojghița de deasupra era atât de dură încât, când trosnea, simțeam cum colțurile ascuțite ne zgârie pielea, dincolo de straturile de haine pe care le aveam. Dintre toate, uram izmenele. Îmi doream să am și eu ciorapi ca soră-mea, dar mama nu mă lăsa. Nu știam de ce, nu-mi spusese niciodată. Mi-ar fi fost mult mai ușor, izmenele mi se ridicau pe picior dacă nu le prindeam bine sub șosetă și mă chinuiam mult să le trag înapoi.

O dată m-a prins cu pantofii cu toc ai bunicii, mă plimbam cu ei prin casă. M-a certat rău, mi-a zis că nu am voie, să nu mai fac asta niciodată. Mă supăram că începea să țipe la mine când o întrebam de ce. Îmi răspundea că nu mai aveam vârsta la care să tot întreb de ce, că trebuia să învăț cum merg lucrurile pe lumea asta. Nu puteam să o fac de râs, ne știa tot orașul.

Cu toate astea, mă întrebam mereu cine făcea regulile și de ce trebuia să ne ținem de ele. Pe unele le înțelegeam: de ce trebuia să mă uit în stânga și-n dreapta înainte să traversez strada; de ce nu era bine să mănânc mult dulce – învățasem pe pielea mea că mi se face rău; știam că, dacă beam ceva rece, mă trezeam cu roșu în gât; și am crezut-o pe mama când mi-a spus că, dacă mâncam cocă caldă, mi se lipea de mațe și muream. Dar regulile cu hainele nu le pricepeam, mai ales că nici ea nu ținea mereu cont: nu purtase doliu după ce murise soră-mea și mergea la o croitoreasă ca să nu fie îmbrăcată ca celelalte femei.

În ultima zi de școală, înainte de vacanța de iarnă, coridoarele răsunau de colinde, forfotă și chicoteli. Părinții așteptau emoționați, unele clase lăsaseră serbarea de Crăciun pe ultima zi. Noi o avuseserăm miercuri, așa că am venit doar ca să primim lista de lectură și temele. Înainte să plecăm acasă, Doamna ne-a întrebat de ce așteptam vacanța de iarnă. Câțiva colegi au spus că vor să meargă la țară la bunici să se dea pe derdeluș, alții să facă bradul, unele fete să ajute la prăjituri. Aveam emoții că-mi vine rândul, pentru că nu știam ce să spun. Nu îmi plăcea nici când mă puneau la treabă, nici când mă duceam la toate rudele în vizită, unde mă obligau să colind. Îmi era frică de petarde și de Capră. Singura mea bucurie era că dormeam mai mult.

Doamna a ajuns la banca noastră și l-a pus pe Petrică să răspundă, lucru care a creat un asemenea haos că ora s-a terminat până să mai ajungă la mine. Ridicat în picioare, a spus că abia așteaptă vacanța de iarnă pentru că nu mai trebuie să se îmbrace timp de două săptămâni. Doamna l-a întrebat dacă nu-i plăcea uniforma, dar el a zis că familia lui nu purta haine în casă. Părea confuză, i-a cerut detalii. Petrică, parcă enervat că nu înțelegea, i-a strigat că își luau haine pe ei doar când ieșeau afară; în rest, stăteau dezbrăcați.

Abia a treia oară când a repetat, am înțeles. Atunci, cineva din spate a întrebat dacă mama lui stătea în țâțele goale prin casă. Petrică, iritat, a răspuns că da. Altcineva a continuat, dacă tatăl lui stătea cu socoteala pe-afară. Băiatul a zis, din nou, da. Am pufnit în râs cu toții, iar Petrică a fugit din clasă plângând. Doamna a dat cu palma în catedră, ne-a spus să încetăm și s-a dus după el.

Petrică era singurul meu prieten. Purta ochelari pentru că avea strabism și, uneori, când era obosit, un ochi îi fugea spre nas. Părul lui blond și ciufulit părea mereu nepieptănat. Doamna îi spunea tot timpul să se tundă, iar el îi răspundea că mama lui vrea să îi lase părul lung – de fapt, știa că așa-i plăcea lui. Mama lui nu era ca alte mame pe care le știam, ci ca o soră mai mare sau ca o prietenă. O striga pe nume, Ileana. Îl lăsa să mănânce înghețată înainte de masă. M-a lăsat și pe mine o dată, când am fost la ei în vizită. Îi permitea orice pentru că era un copil special, așa spunea.

O dată, Petrică a intrat în clasă cu pantalonii în vine. Cu o mână se acoperea în față și cu alta în spate. Ceruse voie la baie și Doamna uitase să-i dea hârtie igienică. Când i-a întins-o, nu știa cu ce mână să o ia, așa că a rugat-o să i-o pună în buzunarul de la sacou. Noi râdeam în hohote, râdea și el, de obicei nu se supăra. Dar atunci, în ultima zi de școală înainte de vacanța de iarnă, reacția lui ne-a uimit. Și Doamna era foarte supărată.

Petrică nu s-a mai întors la școală.

Mi-e dor de colegul meu de bancă. Mă strădui să înțeleg regulile cu hainele, de ce trebuie să purtăm uniformă, băieții nu-și pun ciorapi sau pantofi cu toc și de ce e grav dacă oamenii stau dezbrăcați în casă. Până atunci, i-am zis mamei că nu vreau să mă mai tund.