Era una din ultimele noastre zile liniștite. Sigur, pe vremea aia nu aveam de unde să știu asta, viața noastră curgea așa cum era, nici bună, nici proastă. Alex nu plecase cu gemenele din oraș și nici nu avea încă un motiv să o facă, nici măcar în glumă nu se gândise la asta.

Nu se schimbase nimic în succesiunea zilelor, soarele continua să răsară dimineața și să apună seara și, în ciuda avertismentelor activiștilor de mediu, nimeni nu lua în serios culoarea cerului. Dimpotrivă, Instagramul și celelalte rețele de socializare erau pline de imagini cu un orizont uluitor, incredibil de aproape, sângeriu, de purpură sau în culori pentru care nu aveam nume.

Ieșeam seara cu fetele pe terasa blocului, așa cum făceau și vecinii noștri, și inventam denumiri pentru apusurile astea teribile: „vișină putredă”, zicea poate Ema, pentru ca imediat surioara ei să spună „roz rubarbă”. „Coniac în flăcări” continuam eu, râzând, iar ele, „Mami! Nu e voie cu chestii de adulți”. Serile erau plăcute și calde, cu adieri suave de vânt. Teii și salcâmii din cartier erau toți înfloriți iar pițigoii cântau neîncetat, nu fuseseră zile mai frumoase ca astea. După, nimic nu a mai fost la fel.

Cu o zi înainte mă văzusem cu Nik, și el a venit cu ideea să facem liste de cumpărături urgente, în cazul în care nu vom mai avea voie să ieșim din casă. Ne dădusem întâlnire în fața unui hotel în zona gării, Funny Games, așa se numea. Oamenii deja începuseră, parcă într-un număr mai mare ca de obicei, să se deplaseze dintr-un loc într-altul, cărând după ei valize și genți de voiaj uriașe, sau chiar coșuri de supermarketuri pline cu pilote, perne, haine. Se îmbulzeau și erau dispuși să călătorească chiar și pe scările trenurilor, doar să plece cât mai departe de oraș.

Am intrat pe rând, privind grăbiți într-o parte și-n alta a străzii, să nu fie cineva cunoscut prin preajmă. Nik a scos cardul și-a plătit camera, ținându-mă tot timpul pe după umeri, am urcat sărutându-ne și pipăindu-ne cu îndrăzneală.

„Ce e obligatoriu? Un singur lucru”, m-a întrebat Nik, luând de pe comodă un pix cu însemnele hotelului și o coală de hârtie.

„Sarea, normal!”, i-am răspuns, în timp ce mă urcam din nou pe el. I-am luat mâna liberă și mi-am băgat-o în vagin, apoi i-am băgat-o în gură.

„Cum sarea?”, s-a revoltat, ieșind de sub mine și fără să-și lingă degetele, așa cum făcea alte dăți. „Sarea? Poate pișcoturi, ca să facem tiramisu, că mascarpone am pus deja”.

„Să facem? Noi să facem?”

„Noi! Tu pentru fetele tale, eu pentru copiii mei. Și ne trimitem poze”.

Nu am mai zăbovit mult acolo, amândoi trebuia să ajungem acasă, dar da, trecusem pișcoturile și sarea. Aveam două liste de cumpărături aproape identice, eu nu pusesem mezelurile, el nu pusese borcanele cu anghinare marinată, în rest erau la fel. Viețile noastre erau aproape identice, casele noastre, inclusiv pereții și geamurile pictate, cărțile.

În ziua următoare nu am lucrat, am stat mai mult la bucătărie, Alex abia se întorsese de la job. Mă simțeam bine, încă nu mi se făcuse dor de Nik. Îmi pusesem un pahar de prosecco, băgasem un pui la cuptor și, când a intrat Alex, l-am întâmpinat, sărutându-l cu poftă, mai că s-a speriat. Uitasem notificările activate, de obicei le puneam pe mute când eram toți acasă, așa că atunci când a bipăit telefonul, am tresărit amândoi, dar eu nu l-am scos din buzunar, să văd ce e.

„Cine îți scrie la ora asta?”, a fost curios Alex. Acum mă gândesc că poate mirosea el ceva, pentru că imediat a completat: „Nu te uiți?”

Știam că e de la Nik.

„Ba da, dar sunt plină de grăsime”, i-am spus. Deși Alex nu m-a urmat în bucătărie, îi simțeam privirea în ceafă când am deschis mesageria. Nik îmi trimitea o poză cu el aproape chel, își dăduse și barba jos, niciodată nu îl văzusem astfel, parcă era alt bărbat. Mi-a trimis imediat un alt mesaj, până să apuc să scot notificările. „Hai și tu la baie, vreau să te văd”.

„Deci?”, l-am auzit pe Alex.

„Ă, nimic, de la muncă”, și-am deschis cuptorul să verific puiul.

„Ce-i cu tine?”, i-am scris, de cum am tras ușa băii după mine. „Ești singur, ce te-a apucat?”

„În baie, da, sunt singur. Îți place?”

Nu știam ce să zic. Îi vedeam prima oară pielea, așa cum era, aproape bătrână, cu riduri și pistrui și mici alunițe maronii, detalii pe care barba lui le ascunsese în tot acest timp, bărbia scobită și buzele prea subțiri, fruntea îngustă. Dora încerca să bage un băț cu pene pe sub ușă, jucăria lui Cal, motanul nostru.

Nik mi-a trimis un nou mesaj, de data asta cu penisul lui întărit, pe care îl știam atât de bine, „te dezbraci puțin, te rog”. „Nu sunt singură, nu pot”, i-am scris, apoi am tras bățul băgat de Dora pe sub ușă.

„Mami, dă-mi-l înapoi, mami!”

Am deschis ușa, dar ea a început să urle, „nu, tot pe acolo, tot pe acolo!”. A venit lângă ea și Alex, „Tu mai stai mult? Am și eu nevoie”, era nervos și agitat, îl simțeam. Nik continua să-mi trimită mesaje, nici nu reușeam să le citesc pe toate, veneau în avalanșă. Apoi am văzut poza, erau smocuri din părul lui ușor roșcat și din barbă, dar nu erau pe podeaua băii, cum m-aș fi așteptat, ci pe pat, se vedeau floricele albastre din țesătura lenjeriei.

M-am simțit brusc geloasă, erau lucruri mici, nesemnificative, precum un cearșaf de pat, care îmi aduceau aminte că lumile noastre sunt definitiv separate.
„A început azi-dimineață”, îmi scria, „când m-am trezit erau smocuri din astea pe pernă, în tot patul”. Instinctiv mi-am luat o șuviță de păr între degete, am tras.

„O să mor”, îmi scria Nik, „o să fiu primul dintre cei care vor muri”.

„Termină. O să murim cu toții când o fi”, dar nici eu nu credeam ce-i scriam. Șuvița pur și simplu s-a desprins, nu am simțit nimic.

„Îmi e teamă, Carol”, continuă Nik.

„Ieși odată?”, l-am auzit pe Alex.

Dar peste vocea lui au venit țipetele fetelor, „Mami, mami, părul, mami!”. Ușa băii s-a deschis și Ema a intrat plângând. Mi-a întins coada ei lungă, galbenă, un spic de grâu uriaș. „Uite ce mi-a făcut Dora!”

 

Elena Vlădăreanu
Elena Vlădăreanu (n. 1981) este scriitoare și jurnalistă, trăiește și lucrează în București. A debutat cu poezie în 2001-2002, a publicat de atunci mai multe volume de versuri, printre care europa. zece cântece funerare (Cartea Românească 2005, ediția a II-a în 2018, Tracus Arte, volum tradus în maghiară), spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi, volum tradus în italiană și bulgară), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Muncă. Timp liber (Nemira, 2017). În 2021 a publicat volumul de proză scurtă August (Nemira), iar în 2022 i-a apărut la Cartier antologia Ce pot distinge în întunericul sălii. În teatru, în perioada 2011-2021, a colaborat la mai multe proiecte performative cu regizorul Robert Bălan, printre care la În numele Tatălui, Secrete de familie, Habemus bebe. Un proiect pe care l-a conceput împreună cu Bogdan Mustață, Fade In/Fade Out, a câștigat call-ul pentru spectacole-laborator lansat de Teatrelli în 2021. În 2022 a scris textul pentru performance-ul Ember de Judith State, cu Judith State, Istvan Teglas și Radu Dumitriu. A studiat Litere (Română-Franceză) la Universitatea București, are un masterat în studii vizuale la CESI și în prezent lucrează la o cercetare doctorală, tot la CESI, despre biografii și autobiografii în teatru.  Realizează emisiunea Scena și ecranul la Radio România Cultural, unde vorbește despre filme. În decembrie 2018 a inițiat proiectul Zilele Sofia Nădejde, un microfestival interdisciplinar al cărui scop este promovarea literaturii și a artelor realizate de femei.

Unu din cinci

Câteodată, nu pot să mă abțin să mă gândesc la statistici. Am citit că unu din cinci suferă de infertilitate. Asta e ceva ce nu poți să-ți scoți din minte așa ușor. Și cancerul este atât de răspândit, încât unu din cinci va fi diagnosticat cu el până la cincizeci de...

Chifle

Prima dată când Emily purtase verighetă, inelul radia energie – iubire sau ritualul iubirii, dovadă fiind nunta gălăgioasă organizată la bordul unui vas, o ditamai petrecerea pe apă, în ciuda bătăilor de cap cu rudele, foștii și prietenii. După câțiva ani renunțase să...

Organe de porumbel în borcan

Mă trezesc mai nou cu noaptea-n cap. În jur de ora cinci, cinci și jumătate, după cam tot atâtea ore de întors pe-o parte și pe alta. Pe când încep să prețuiesc somnul, mă părăsește. Primul impuls e să bâjbâi după ochelari, telefon și căști. Azi nu. Țin ochii...

O traducere

Contractul e în email, parafat electronic de responsabilul cu...

Sărbătoare

Maică-mea le făcea semn să intre pe rând, să nu mă ţină mult de...

Niște cutii cu măsline

M-a prins cu mâinile de cap și m-a izbit de perete de câteva ori,...