Trebuia doar să se concentreze asupra propriei respirații. Să pară că doarme, că e o duminică obișnuită, în care niciun bărbat nu face pași pe parchet, nu cotrobăie prin casă, nu deschide ușa de la șifonier. În care inima nu îi bate ca și cum ar vrea să-i tranșeze pieptul.

Și azi o durea abdomenul. Și azi îi era frig. Aceleași simptome de câteva luni. Trebuia să muște pătura. Să pună apă caldă, să se îndoaie. Uite cât o enerva! Uite cât de mult punea la suflet! Uite pentru ce punea ea bani deoparte, în loc să se ducă la ginecolog.

Câteva minute mai târziu, veni semnalul așteptat: sunetul scaunului târât pe podea. Vlad lua micul dejun. Sări din pat, deschise șifonierul. Vlad mesteca pâinea prăjită, clefăind zgomotos. Luă hainele pregătite într-un colț al raftului cu o seară înainte. Vlad puse cana în chiuvetă. Se îmbrăcă cu pantalonii sub pătură, fără să mai apuce să închidă fermoarul. Vlad își târâia acum șlapii pe hol.

Auzi mănunchiul de chei zăngănind în mâna lui și ușa se închise încet.

Se uită pe geamul de la bucătărie în timp ce se îmbrăca cu paltonul. Își puse în buzunar câțiva biscuiți rămași pe masa din bucătărie. Când îl văzu, se îndreptă și ea spre ușă. E elegant, se gândi. Își luase pantofii noi, se geluise, iar casa se scălda în parfumul lui preferat.

În fața blocului, Elena găsi uberul pe care îl chemase de sub pătură. Intră cu capul acoperit de gluga detașabilă a paltonului. Spre surpriza ei, șoferul era o femeie. Mai bine, își spuse, după care rosti încet:

— Vezi stația de tramvai?

Niciun răspuns de pe scaunul șoferiței. Continuă:

— Când ajunge numărul 11, îl urmărești.

— Mda, bună dimineața! Până unde?

— Până îți spun eu.

În timp ce aștepta, Elena scoase un biscuite și îi trase o mușcătură nervoasă. Poate i se calma și durerea.

— Nu se consumă mâncare în mașină!

— Haide, lasă-mă, că-ți dau ceva peste cursă, pentru deranj. N-am mâncat nimic dimineață.

— În cazul ăsta…

Așteptară câteva minute. Se auzea motorul mașinii, zgomotul tramvaielor și claxoanelor în intersecție. Vlad mergea dintr-un capăt în altul al stației. Se știe cu mucii-n fasole, se gândea Elena, în timp ce ronțăia al doilea biscuite.

Cu o seară înainte, nu știa ce să mai inventeze ca să o convingă.

— Marius, dragă, nu-l știi?

— Îl știu, nu-l știu eu pe Marius? Ce-i cu el?

— Nimic…, mi-a trimis mesaj să ne vedem.

— Mâine?

— Păi mâine, da.

— Așa dimineață?

— Păi… știi că după aia îl ia pe fii-su de la pian.

— Așa. Și trebuie să te duci neapărat?

— Nu că neapărat… dar ne vedem și noi, ca băeții.

— Ca băeții, da. Sigur!

— Te superi?

— Cine, eu? De ce să mă supăr? Du-te liniștit!

Uberul se puse în mișcare. Ba accelera, ca inima Elenei, ba mergea încet, după tramvai. Când tramvaiul o lua înainte, aștepta pe avarie. Din spate, un BMW cu geamuri fumurii claxona de zor.

— Mai du-te-n pizda mă-tii, zise șoferița.

— Ce? N-are loc?

— Ei, să-l fut! Se cacă pe el!

Se întoarse să vadă fața șoferului. Era un bărbat chel, cu ochelari de soare și un tatuaj pe gât.

Gesticula în aer de parcă prindea țânțari. Elena îi arătă degetul mijlociu. Șoferița râse.

— Bărbații, eh? spuse cu un rânjet încărcat de subînțeles.

— Proști sunt unii!

— Pff! Bătuți în cap cu leica!

— Ești moldoveancă?

— Da, din Bacău!

— Din Zalău?

— Din Bacău!

— Nu zău! Și eu!

— Criză-n căsnicie?

— Dacă-l prind acum, nu-l mai primesc în casă!

— Ei nu, îți trece…

— Nu mă cunoști!

— Așa zicem toate, da’ noi suntem mai proaste ca ei!

— Ei suntem…

— Bine, nu chiar, că-i prindem!

Râseră. Bărbatul cu BMW le depăși claxonând continuu, le tăie calea pe roșu.

Erau în fața blocului Oanei acum. Elena își duse mâna la tâmplă și respiră profund. Spera din toate puterile ca Vlad să nu coboare în stația aia. O prietenă avea și ea, sora pe care și-o dorise dintotdeauna, și chiar nu voia s-o piardă așa!

— De când sunteți împreună? întrebă șoferița.

— Un an și cinci luni.

— Aha. Și când ți-ai dat seama?

— Mereu am bănuit. Tot dispare în anumite zile. Cu prieteni, zice.

— De obicei așa zic. Asta, și că lucrează prea mult.

— Nț. El nu lucrează.

— Am înțeles… Și cum te-ai pricopsit cu el?

— De proastă ce-s, normal! M-a acostat pe stradă, cică îi aminteam de fosta.

— Aoleu, ce-a pățit fosta?

— Nu știu exact. Am aflat c-a murit nasol. Cancer la ovare. S-a ținut de mine când încă plângea după ea. Mi-a fost milă…

Tramvaiul porni. Printre călătorii coborâți, nici urmă de Vlad. Răsuflă ușurată. Mergeau de vreo patruzeci de minute. Mai merseră încă trei stații.

— Uite-l, răcni!

— Frumușel, ai de ce să fii geloasă!

— Vezi, vezi, un dos de palmă ce-ți dau…

— Glumesc, glumesc, râse șoferița… 50 de lei!

— Ia 70 de-aicea și mucles sacanaua.

Elena dădu să coboare, dar, când îl văzu pe Vlad în fața tonetei de flori, mai așteptă puțin. Flori, ai? Ei nu-i mai cumpărase de cel puțin un an!

— Ce zonă-i aici?

— Cimitiru’ Parhon!

— Aha. Mersi!

Ieși din mașină când Vlad se îndepărtă suficient cât să nu o audă. Se ținu la distanță printre alei. Vlad nu se uita înapoi. Se ascunse după o capelă de marmură. Îi era frig. O bătrână târâia după ea un cărucior. Un alt moș aprindea o lumânare, trei cărări mai în spate.

Vlad își făcu cruce în fața capelei, luându-și o față ponosită. Lăsă florile într-o vază și începu să gesticuleze. Umerii i se mișcau de parcă plângea. Era vânt și nu se auzea nimic.

După un sfert de oră, Vlad se îndepărtă. Așteptă să dispară din raza ei. Se apropie de crucea de piatră, de mormântul nou îngrădit.

Dădu cu ochii de fotografie. Aceleași trăsături, aceeași privire! Doamne ferește! Mâna îi tremura, și nu era de la frig. Din poza de pe cruce se privea chiar ea, o imagine a ei, vopsită, cu breton! Nu purtase breton niciodată. Sub fotografie, alt nume: Anca Mihăilescu.

Se născuseră în același an.

 

Pavel Nedelcu

Pavel NEDELCU este scriitor, traducător și critic literar. Are o licență în Limbi și Literaturi Străine și un masterat în Traducere și interpretare la Università degli Studi (Torino). Romanul său, ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM, a apărut la editura Litera în februarie 2022. Este redactor al revistei de literatură LiterИautica, acolo unde ține și rubrica de satiră, CanCarte.

Pagină de autor: https://pavelnedelcusite.wordpress.com/

Mama știe

Am cel mai lat guler cu broderie spartă din toată clasa. Alb imaculat, apretat, coboară până pe pieptarul sarafanului bleumarin. Stau lângă vecina mea de la etajul trei. Ea are pompoanele cele mai mari. Mie mama nu mi-a luat, a zis că nu-i plac, ce-i cu chestiile alea...

Nodul din gât e bunicul și broasca lui

La 6:30, în iulie, soarele insista să toarne lumină în cameră pe la marginile cearceafului atârnat în fereastră. În somn, un firicel de salivă i s-a prelins pe obraz și s-a scurs pe pernă. Ca un abur se ridica sforăitul ritmic al tatălui, iar mama dormea la dreapta...

La curte

Am scos biberonul din ibricul în care îl pusesem la răcit, în timp ce Alex a trecut peste prag şi a luat-o înainte spre dormitor. I-am spus din mers să se urce direct pe pernă. Îi rezemasem una tare de tăblia patului şi o învăţasem să se aşeze singură acolo ca să-şi...

Paradoxul buburuzei

Cu toată munca din spatele micului oraş fără nume, nu există...

O viteză pe care să nu o poată controla

A fost rugată să trimită pe site-ul revistei un text scurt, având în...

Răzbunare

— Nu-i frumos ce-ai făcut, Popescu! Sunt foarte dezamăgit de tine!...