Mă grăbeam să ajung, dar eram emoționată rău. Mă bătuseră prietenele la cap:

— Liza, du-te! Mai ieși și tu din casă. Când vrei să mergi la întâlniri? Când ai șaizeci de ani?

Nici machiajul de Cleopatra nu-mi ieșise prea bine, deși mă uitasem la vreo patru tutoriale pe YouTube. Dar Gina a zis că e ok așa, mai dramatic, că el oricum îmi dăduse întâlnire la bazar.

Aproape alergând pe tocurile înalte, m-am împiedicat de câteva ori în trotuarul știrb. Important era să nu încep să transpir și să mi se întindă fardul. M-a claxonat unu’ grăbit ca mine.

Mă simțeam și grav de vinovată că îl lăsasem pe Tomi cu o vecină. Îmi era deja dor de mânuțele lui moi în jurul gâtului meu. Cu o seară înainte, îmi demonstrase cu ele prin aer cum trebuia să arate tortul pe care voia să-l facem. L-am întrebat dacă l-a văzut la televizor, în desene, nu de alta, dar îmi descria ceva colorat bombastic și cu prea multe ingrediente.

A zis clarificator:

— Nu, nu în desene. E pe-aici, prin realitate.

M-am liniștit. Dacă e aici, îl găsim.

Pe urmă, mi-am amintit cum mă pierd ca o toantă cu google maps în urechi și dibui greu locurile de pe hartă. Nu înțeleg nici eu cum. Mi-a zis odată un prof de mate că e nevoie de vedere spațială ca să fii bun la geometrie. Și că eu nu prea am. Așa că acum trag ponoasele.

Ca în seara aceea cu date-ul, de pildă, când mi-am dat seama că o apucasem pe o stradă greșită. M-am zgâit la harta din telefon, dar am închis-o repede. Făcusem eu o ecuație deductivă în cap și-am decis că știu direcția de mers.

Mi-am promis că tortul tot îl fac cumva. Îl reperez eu pe ceva coordonate, pentru că vreau să-i fac pofta copilului.

Am zărit deodată, în depărtare, scăpărările tehnicolore ale bazarului.

Pe el l-am intâlnit online. Mă bătuse Gina la cap și cu asta câteva săptămâni bune, pâna când mi-am instalat app-ul, ca să mă lase în pace. Poza de profil era ok. Am pus totuși un filtru pe ea, că nu sunt capabilă de sincerități duble. Deja zisesem acolo în profil că sunt single mum, nu voiam să-i neliniștesc pe toți inutil.

Am dat amândoi swipe dreapta și am glumit pe chat că am fi Richard Burton și Elizabeth Taylor. Pe el îl chema Ricci, scris așa.

Am intrat în bazar pe lângă magazinul cu lampadare chinezești, din care un dragon se fălea, cu limba lui deșirată, în direcția mea. Un vânzător își număra analitic monedele, așezat pe un scăunel de lemn. Îi atârnau fesele pe lângă, chiar era prea mic scaunul.

Mi-am adus din nou aminte de Tomi și de înclinațiile lui riguros matematice. Conduceam undeva, el stătea meditativ în scaunul de pe bancheta din spate.

— Mami, cât e plus 3 plus 3?

— 6.

— Cât e plus 6 plus 6?

— 12.

Continuă tabla adunării, pe care el așa o zicea, cu doi de plus. Când am ajuns pe la plus 24 plus 24, începusem deja să mă concentrez, căci aritmetica fără calculator nu e atuul meu. A trebuit să îl întreb și eu cât e plus 2 plus 2 și plus 3 plus 3 pentru că, a zis el aproape răstit, așa e jocul. A fost mândru că știuse răspunsul corect. Mă tot mir de unde interesul ăsta pentru adunări, că de la mine sigur nu e. Eu sunt un dezastru matematic.

A conculzionat victorios:

— Acuma vorbesc bine engleza!

M-am strâmbat un pic în întunericul din mașină. Că îmi venea să râd, nu de alta.

— Tomi, asta nu e engleză. E matematică.

S-a gândit, și-a învârtit ideile prin cap.

— Atunci, cum se spune pe mati…, matimi…, matemi…, matimitică la…?

N-am mai putut, m-am pus pe râs.

M-a apostrofat indignat:

— Mami, de ce hâzi?

S-a năpustit deodată peste mine un miros acricios de murături, apoi l-am văzut pe Ricci proptit în fața unor saci din pâslă, burdușiți cu condimente. Avea fălcile cam mari, dar părea galant. Mi-a întins un trandafir galben. Când am pus mâna pe el, mi-am dat seama că era din hârtie vopsită. Nu m-am supărat, mi-am zis doar că se armoniza cu tematica locației.

M-a asigurat că știe el un restaurant intim. L-am urmat, învârtindu-ne prin cotloane mirositoare și semiobscure, până cand am dat de un bufet libanez. Am înaintat, încă tensionată, prin izul de ceapă prăjită și ulei clocit. Am mângâiat șervetul de bumbac brodat, de lângă farfuria mea. El l-a vârât pe al lui în buzunar.

Aveam să înțeleg la scurt timp însemnătatea gestului său. Mai exact, atunci când și l-a smuls la marea repezeală să șteargă vinul pe care eu îl vărsasem, încordată încă fiindcă mă întâlneam cu un bărbat după mulți ani de nenevestire și mămiceală. I-a zburat verigheta din același buzunar și a aterizat, neajutorată, sub ochii noștri zăpăciți. Era la vreo doi metri de noi, după ce făcuse câteva rotocoale insolente pe podeaua din lemn lustruit.

Cred că mi s-au dezechilibrat temporar funcțiile psihice, dar asta doar după câteva secunde de încremenire rece. Am devenit brusc un Usain Bolt al bazarului de cartier și am rupt-o la fugă cu verigheta lui în mână. El, după mine. În viteza mea uluitoare, nici nu mi-am dat seama când am ajuns înapoi la arcadele cu magazine. I-am aruncat verigheta fix între sacii cu condimente.