Era într-o duminică de toamnă. Știu sigur că era duminică. Toamna o pun de decor – putea fi primăvară sau vară. După hainele pe care mi le amintesc e clar doar că nu era iarnă. Și soarele acela de sud mi-l amintesc exact.

Dar sigur era duminică. Pentru că asta se petrece după slujba de la biserică. Și, mai bine de 100 de ani de când se ține cronologia familiei, ai mei nu au lipsit niciodată duminica de la slujbă – s-ar fi consemnat.

Pot să vă spun și ora: 12:10 – 12:15. Nu-mi amintesc, dar pot deduce. De ce? Pentru că slujbele la noi începeau și se terminau cu o exactitate de ceas elvețian. Nu degeaba strămoșii noștri erau porecliți „secta Stundiştilor” – de la „Stunde“, însemnând oră, adică oră exactă. După ritmul comunității puteau ușor să-și regleze ceasurile.

Practic, dacă slujba a început la 10:00 și a durat până la 12:00 – două ore fix –, atunci lucrurile s-au petrecut cam la maxim zece minute după. Se termina ultima rugăciune, pastorul saluta și ne trimitea acasă.

La început ieșeau femeile – într-o ordine perfectă: de la primul rând de lângă ușă până la cel de lângă amvon. Urmau bărbații, după același ritual. Femeile stăteau pe partea stângă, iar bărbații pe cea dreaptă, despărțiți de culoarul lung dintre scaune. Cei câteva sute de enoriași părăseau biserica în maxim cinci minute, chiar dacă uneori cei mai în vârstă se mișcau mai greoi. Ei ieșeau însă ultimii căci erau în primele rânduri – cele de lângă amvon. La final ieșeau și copiii, care stăteau la balcon și mereu aveau doi-trei supraveghetori severi. Două ore nu se auzea nici musca: disciplinarea puritan-spartană.

Eu eram foarte mic – maxim cinci ani. Dar cred că chiar mai mic. Asta era în anii ‘70 – cei mai liniștiți și melancolici ani ai secolului XX.

De fiecare dată, cineva dintre frații mai mari avea grijă de mine – erau patru înaintea mea. Dar nu aveau cum să fie acolo în acel moment: erau deja cel puțin adolescenți. Eu m-am născut când sora mea cea mare s-a căsătorit, fiica ei – nepoata mea este cu un an mai mică. Am copilărit împreună.

Practic, singura care ar fi putut să fie lângă mine era sora dinaintea mea, sora mea genială, Eugenia – care ar fi trebuit să aibă atunci în jur de zece ani.

Dar toate aceste detalii nu le mai rețin. Știu că, ori de câte ori ieșeam după slujbă, fugeam în curtea bisericii sau în stradă unde se opreau enoriașii la vorbe, formând grupuri, grupuri și, încet, o luau în cele patru zări ale satului.

Eu fugeam printre ei și o căutăm pe mama.

Atunci avea în jur de 45 de ani. Cum îmi spunea ea: te-am făcut la bătrânețe. Al cincilea copil, am venit cumva pe neașteptate. Mai ales că era foarte bolnavă în acele vremuri și cel dinaintea mea murise la naștere. Pe atunci se pregătea și ea să moară, nu știa că e doar la jumătatea vârstei. A reușit să-i îngroape pe toți cei ce nu se pregăteau.

Eu ieșeam și o căutam, după partea de jos a corpului, pentru că eram prea mic să privesc în sus. De la înălțimea aceea vedeam doar picioarele oamenilor, care mi se păreau foarte mari. Fugeam printre ele și mă uitam după „totocii” mamei – niște încălțări din pânză –, după fusta ei închisă la culoare, pe care o cunoșteam, după pestelcă – acel șorț înflorat, sobru pus în față; silueta ei, pe care nu aveam cum să o confund, mâinile ei, pe care le cunoșteam chiar numai după pipăit, fără a le vedea, și care duminica țineau mereu o batistă albă. Eram convins că, de-ar fi un milion de fuste, picioare și „totoci”, șorțuri și batiste, eu n-aș avea cum să o confund.

Am alergat cât am alergat căutându-i silueta – de la brâu în jos – până am văzut-o. Era cu alte multe femei în cerc, vorbind.

Fericit, ca de obicei, am îmbrățișat-o, așa cum își îmbrățișează un copil foarte mic mama. Îi strânge picioarele, coapsele, până acolo ajunge. Uneori mai băgam capul pe sub șorț, în joacă, era un soi de v-ați ascunselea; mai băgam mâna în buzunarul mic, unde ținea ascunsă câte o bomboană.

Hainele îi erau calde de la soare. Stofa îmi încălzea plăcut obrazul.

Și brusc am auzit o voce necunoscută, care mi-a produs un sentiment straniu, de frică și rușine simultan: Vasilică, nu sunt eu mama ta – uite, ea e peste drum.

M-am speriat puțin, m-am fâstâcit și m-am rușinat teribil. Acest amestec de teamă că am pierdut-o și de rușine că am confundat-o mi-a produs o stare de emoție teribilă. Aveam un sentiment puternic că toată biserica se uită la mine și mă condamnă, mă mustră, mă judecă: cum să-ți confunzi mama?

Timpul s-a oprit brusc: totul a început să se deruleze încet, foarte încet. Cele câteva secunde s-au transformat, pentru mine, într-o veșnicie. Nu se mai termina – rușinarea publică e un sentiment greu de suportat.

Voiam să plâng și să mă ascund.

Am fugit la mama disperat, ea m-a îmbrățișat zâmbind larg, m-a sărutat, m-a mângâiat pe creștet și obraz, iar eu m-am ascuns, de teamă, dar mai ales de rușine, sub pestelca ei. Am plâns puțin cu sughițuri în batista ei albă.

— Mai stăm oliacă și mergem acasă să te hrănesc, mi-a zis ea blajin, cu zâmbetul ei liniștitor.

Tot drumul spre casă am ținut-o strâns de mână, cum n-o ținusem niciodată.

Notă: Lucrez la o carte – Mama se pregăteșe de moarte. Este despre copilărie, are cinci capitole mari împărțite așa: miros, auz, gust, văz, pipăit. Memoria trecută prin aceste simțuri de bază.

Am, însă, această poveste pe care nu o pot clasifica după simțuri, o amintire foarte puternică din copilăria timpurie. Când încă memoria nu are o cursivitate ci este compusă din fragmente, flash-uri și sentimente amestecate – nu mai știi dacă amintirile sunt ale tale sau straturi suprapuse, construite prin povestirea celor mai mari.

Dar asta este prima mea amintire importantă, din când în când revine obsesiv, ca un vis, ca un film ce se derulează.