În dimineața în care am împlinit treizeci și nouă de ani i-am spus Clarei că, în timpul nopții, luasem hotărârea să nu mai înaintez în vârstă. Firește, gândul nu-mi venise peste noapte. Aluzii vagi la oprirea propriei îmbătrâniri făcusem încă din vară.

Așa cum mă așteptasem, vestea n-a surprins-o.

— Nu vrei să vorbim înainte? m-a întrebat Clara fără să mă privească, punând câte o farfurie cu omletă înaintea fiecăruia și așezându-se în fața mea la masă.

Afară ploua mărunt. Mirosul de cafea proaspăt măcinată, cănile fiecăruia, asemănătoare dar diferite; fața de masă – veche dar încă albă, cu flori roșii și albastre, veșnic înflorite -, primită la nunta noastră, rămasă de la nunta mamei, care o avea de la nunta bunicii; șervețelele aranjate cu poate prea multă grijă; cactusul mereu verde, mic, rămas neschimbat de când îl pusesem în scrumiera transformată în ghiveci: toate îmi păreau atât de cunoscute și, totodată, parcă în dimineața aceea le vedeam pentru prima oară.

Într-un târziu i-am răspuns.

— Am trimis deja cererea pentru renunțarea la îmbătrânire.

Cana de cafea s-a oprit la jumătatea drumului dintre masă și buzele ușor întredeschise ale Clarei. Chipul îi era imobil și palid. I-am observat, pentru prima oară, ridurile din colțul ochilor.

— Cum adică ai trimis-o deja?

Anticipasem asta. Era obiceiul ei de a transforma într-o întrebare orice veste care nu-i făcea plăcere.

Nu mai știu cât timp ne-am privit unul pe altul în tăcere, dar atunci acele clipe mi s-au părut o veșnicie.

Clara a luat o gură de cafea și, cu o privire întunecată, m-a întrebat:

— Fără să-mi ceri părerea înainte?

Într-adevăr, luasem hotărârea singur. După toate prin câte trecusem în ultimii ani, mai ales Clara, onest ar fi fost să-i spun înainte să trimit cererea; să ne sfătuim, seara în bucătărie, în fața unui pahar cu vin; să ne întrebăm împreună dacă asta era într-adevăr ce-mi doream.

Se întâmplase, oare, ceva în viața mea, în viața noastră, despre care ea nu știa? Greșise cu ceva? Nu fusese ea mereu onestă față de mine? Și atunci cum de luasem o astfel de hotărâre singur, fără să vorbim înainte?

Aș fi vrut din tot sufletul să-i dau o explicație dar, în mare măsură, nici eu nu înțelegeam ce se petrecuse în mintea mea în timpul acelei nopți. Mă trezisem ca în fiecare dimineață dar, în loc să merg la baie, m-am dus direct în birou și, fără să am niciun gând de care să fiu conștient, am trimis cererea. Atât. Un simplu gest care decidea soarta amândurora pentru totdeauna.

Îmi dădeam bine seama că, dacă aș fi fost în locul ei, nici eu n-aș fi crezut că poți să iei o astfel de decizie irevocabilă, fără să știi prea bine ce faci. Părea absurd și totuși așa se întâmplase.

Ochii Clarei s-au înroșit, buzele îi tremurau puțin, mă privea fix și parcă întreg corpul îi devenise mai mic.

— Și cu mine ce-o să se întâmple? m-a întrebat.

Întrebarea ei era justă. În fond, doar unul dintre noi putea să renunțe la îmbătrânire. Având în vedere că pe atunci Tudor avea numai opt ani, ar fi fost cu mult mai firesc să fie Clara cea care-și vede copilul depășind-o în vârstă. Știam amândoi că astfel de cereri nu pot fi retrase, decât în situații foarte speciale, de exemplu în cazul unei fraude.

Câteva secunde m-a privit fix, ca și cum gândul i-ar fi fost departe. Cu o voce aproape stinsă a spus ceva despre Tudor, dar nu-mi amintesc ce anume. Apoi am tăcut amândoi privind farfuriile cu mâncarea neatinsă. Cererea era deja trimisă, nu ne mai rămâneau multe de spus.

Ne-am terminat cafeaua în tăcere. Clara s-a ridicat și, întrând în dormitor, a început să-mi împacheteze hainele. Era cel mai înțelept lucru.

Dintre toți cunoscuții noștri care trecuseră printr-o situație similară, doar Nistor, cu egoismul lui care nu mai surprindea pe nimeni, a putut să renunțe la îmbătrânire, rămânând apoi în continuare lângă Ana, ca o oglindă a îmbătrânirii ei.

Dar Clara nu era Ana. Chiar să fi vrut eu, nu ar fi acceptat să rămân tânăr lângă ea și Tudor. Cel mai firesc lucru era să plec. Știam amândoi asta.

Privind-o din tocul ușii cum își făcea de lucru fără să mă privească, am avut impulsul să mă justific. Dar mi-am dat seama că nu aveam nicio explicație. Totuși, am spus în șoaptă:

— Nu e din cauza ta.

— Știu, a răspuns.

— E ceva ce am simțit dintr-o dată că trebuie să fac.

— Știu, a repetat.

— Îmi pare rău, am adăugat.

Dar nu-mi părea. Spusesem doar ce credeam că trebuie spus. Dacă îmi părea rău de ceva, era felul în care procedasem, excluzând-o pe Clara din decizie și obligând-o să accepte viitorul ales de mine pentru toți trei. Probabil Clara a înțeles toate astea, căci nu mi-a răspuns, continuând să-mi împacheteze hainele.

Am așteptat să vină liftul, ne-am sărutat scurt, ca și cum nu plecam pentru totdeauna. M-am dus spre gară. Exista un singur loc unde nu aș fi simțit că aspectul meu, neschimbat de acum înainte, avea să-i incomodeze pe cei din jur.

Doar eu în compartiment, priveam pe geam peronul plin de oameni. Păreau mai grăbiți ca niciodată.

După ce trenul a ieșit din oraș, o pădure a întunecat fereastra compartimentului, reflectându-mi fața așa cum avea să rămână mereu. Mi-a venit atunci în minte chipul Clarei, după ce i-am dat vestea; am revăzut cum, clipind din ochi nedumerită, și-a aranjat o șuviță de păr după ureche, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă.