— Diii!…Diii!… strigă fetița, iar bărbatul începu să alerge, trăgând după el sania. Diii, căluțule, diii!…

Zăpada era moale și apoasă, tălpile saniei se afundau în ea adânc și uneori scrâșneau dureros, gata să se împotmolească în pietrișul de dedesubt. Dar bărbatul se îndârjea să tragă mai departe și să alerge cât de repede putea, întărit parcă de râsul și de chiotele fetiței, de veselia ei curată.

Curând ajunseră la marginea satului, acolo unde drumul trecea peste un pod iar mai apoi urca șerpuind spre culmea unui deal.

— Unde mergem, prințesă Mona?

— Hei, zise fetița, caii nu vorbesc!

— Eu sunt un cal fermecat. Pot vorbi și, dacă vreau, pot scoate foc pe nări.

Mona înclină capul.

— Atunci hai, scoate foc pe nări!

— Nu acum.

— De ce nu acum?

— Pentru că s-ar topi zăpada și n-ar mai înainta sania.

Fetița păru mulțumită de răspuns.

— Ei, unde mergem? repetă bărbatul.

— La cruce. Diii!… Diii, căluțule!…

Cu mulți ani în urmă, sătenii ridicaseră pe culmea dealului o cruce de fier, ca să le apere recoltele. Era vopsită cafeniu, într-o nuanță care voia să imite culoarea lemnului, dar vopseaua se cam scorojise și pete negricioase de rugină măcinau metalul. Pe cruce atârna un Crist decolorat din tablă, cu palmele și picioarele străpunse de niște șuruburi groase, ca cele folosite pentru fixarea șinelor de tren.

— Ihahahahaha!… necheză bărbatul și, încordându-se, urni din nou sania.

Îl trecu un frison simțind cum tricoul i se lipește de spinare. Era leoarcă de transpirație și, din locul unde se afla, culmea dealului părea la o depărtare infinită. Nu era deloc obișnuit cu un asemenea efort. Și totuși, nu ezită să treacă peste pod și să înceapă urcușul.

Alergă câțiva metri, dar se domoli repede. Dealul era prea abrupt pentru asta, așa că se mulțumi să-l urce la pas, fără grabă. Fetița înțelese că nu trebuie să-l zorească. Stătea cuminte, călare pe sania ei, privind ba în lături, la câmpurile ninse, ba înapoi, spre satul care se făcea tot mai mic, ba în față, unde tot orizontul era umplut de spatele lat al bărbatului, opintindu-se în lupta cu urcușul.

Liniștea era deplină. Doar câte un croncănit de cioară sau câte un lătrat scurt, venit din vale, încercau să tulbure muțenia cerului și a pământului.

Bărbatul și fetița deveniră și ei tăcuți, ca și cum acolo, pe deal, îi lega o complicitate nouă, mai misterioasă și mai solemnă. Nu mai erau o prințesă capricioasă și căluțul ei fermecat, ci două ființe adevărate: o fetiță de cinci ani și unchiul ei venit în vizită de la oraș. Cu toate astea, în liniștea aceea înzăpezită, ființele lor adevărate erau parcă și mai unite decât fuseseră cele două făpturi din poveste.

Ajunseseră pe la jumătatea dealului.

— Uica Ilie, întrebă fetița, când mai vine Tușa?

Bărbatul se opri, răsuflând greu. Frânghia de la sanie îi alunecă dintre degete.

— Tușa nu mai poate veni, zise. E bolnavă.

— N-o lasă doctorii?

—Da, zise bărbatul. N-o lasă doctorii.

Își stăpâni cu greu tulburarea. Se aplecă, apucă frânghia și începu din nou să tragă. Dar sania se făcuse dintr-o dată ușoară. Fetița se dăduse jos și era acum lângă el.

— Și eu am fost bolnavă, zise ea, apucându-l de mână.

— Știu, puiule, zise bărbatul, știu că ai fost.

Urcară așa mai departe, ținându-se de mână, spre Cristul decolorat din tablă și spre înserare.