O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce înapoi.

Trebuie să fie pe undeva, o clanță pe care n-am apăsat sau o fereastră pe care n-am privit, o carte pe care n-am mutat-o din loc sau poate un gust care m-ar propulsa direct înapoi, înainte de Cunoașterea Evenimentului.

Sunt foarte multe persoane care trăiesc acolo, în acea zonă gri și vie, unde problemele de zi cu zi se confruntă zi de zi, pas cu pas, nu la scală planetară. Îi invidiez, îi privesc pe furiș în timp ce-și toarnă pe gâtlej halba de bere, în timp ce înghit și râd; îi invidiez pentru cum nu Știu, pentru cum pot să trăiască. Nici berea, nici vinul nu curg la fel pe gâtul meu, ele mă ard, fiecare pahar ar putea fi printre ultimele, căci eu Știu. Știu desfășurarea Evenimentului, știu că e aproape, e tot mai aproape.

Mă trezesc zi de zi cu groază.

Soarele e tot acolo, timpul va trece, eu va trebui să mă prind în mișcările rutiniere, să fiu în prezent, să dau din mâini, să îmi mulez mușchii feței pe baza informațiilor din imediata apropiere. Să ignor Evenimentul. Să merg înainte – înainte! Adică nu înapoi – înainte de a Ști, nu înapoi – înainte să se fi întâmplat, ci chiar înainte! Înspre desfășurarea evenimentului!

Nu am de ales, de altfel. Nu am găsit încă mecanismul, dar îl caut, zi de zi. Când prind un minut liber, încerc toate clanțele. Dacă apăs de trei ori, poate se va deschide o ușă spre o altă lume. Sau fereastră – dacă mă prefac că vreau să o deschid, dar, în schimb, o rabatez brusc, poate prind un afară ce înainte nu era acolo, ce s-ar fi furișat departe de mine.

Când mă plimb prin bibliotecile altora, trag de câte o carte – dintre cele mai groase, dar niciodată Biblia sau Capitalul, prea evident – în speranța că rafturile se vor da la o parte și vor dezvălui drumul către celelalte lumi, unde Evenimentul nu se petrece încă, și poate că nici nu se va petrece vreodată. Când ajung acasă îmi urmăresc lista cu felurile de mâncare, ordonate pe o axă a timpului și a spațiului. Încerc să reproduc exact rețetele bunicii, îmi murez propriul tarhon pentru ciorbă, ca pe vremuri, doar-doar întâlnirea boabelor de fasole cu papilele mele gustative m-ar arunca în copilărie, când toată tristețea nu însuma nici jumătate din cea de acum.

Întâlnirile cu ceilalți care Știu sunt de ajutor, în sensul în care fiecărui copac îi e mai bine să se vestejească lângă alții. Nu ne vedem des, iar când ne vedem, uneori menționăm Evenimentul, alteori ne prefacem că nu se întâmplă, sau că nu ar fi atât de grav, sau că e atât de rău că e de râs. Întâlnirile dintre cei care Știu așa sunt: cu un gust amar, fără furia că trăim în ignoranța ce ne va sfârși, doar cu durerea că putem face atât de puține ca să prevenim, ameliorăm, încetinim, oprim.

Când afli prima dată de Eveniment, nu îți vine a crede. El a fost acolo demult, colcăia fierbând în ciorba întâmplărilor, dar tu ai întors ochii în altă parte, ai petrecut, ai gustat fel și fel de bucate, ignorându-l cât se poate de abil. „A afla” înseamnă, în acest caz, a te lăsa lovit de cunoaștere, mai exact, a fi pătrunsă de realizarea Evenimentului, într-atât încât nicio moleculă din corpul tău nu-și mai găsește locul. Te-a schimbat, te-a prefăcut într-o altă persoană, una fără formă, gata să se dezintegreze oricând.

Apoi, în unele zile, chiar te dezintegrezi.

Prima mea dezintegrare a fost o primăvară lungă, înflorită, mirosind a gaze de eșapament și a liliac. Mâinile îmi pluteau pe lângă corp, străine. Când voiam să-mi țin brațele în jurul pieptului, să mă protejez de vânt, ele refuzau, stând aruncate de la umăr în jos, stricate. Evenimentul se petrecea demult, desigur, mai ales altundeva, însă în viața mea intrase abia atunci, cu forța unei rafale ce ți se bagă între oase, făcându-ți scheletul să strige. Părul îmi zbura între curenții de aer, ținându-se de pielea capului ca de marginea unei prăpăstii. Cumva, i-am supraviețuit primăverii aceleia, m-am adunat de pe parchet, de pe ciment, de pe pat, m-am pus cap la cap și am mers înainte(!). Dar nimic n-a mai fost la fel.

Anii aceștia, când aflu de tot mai multe Evenimente, uneori mă opun, la fel ca mai demult, ca și cum nu mi-aș fi învățat lecția. E un mod de a te proteja, presupun. Probabil că unora le iese bine. Îi văd cum merg pe drum cu gentuțele lor, cum glumesc și accelerează înainte să se facă verde, îi văd. Duc vieți ușoare sau grele, după cum le e dat, fără să ducă și Cunoașterea Evenimentelor în oase. De altfel, în oasele unora nici nu mai încap, sunt prea năclăite de laptele greu al muncii, al supraviețuirii.

Astfel mă mișc eu prin lume, cu o durere groaznică în frunte, acolo unde mi se învârt ultimele gânduri, unde număr de trei ori apăsând pe clanță, unde calculez când să deschid fereastra, de care carte să trag, ce rețetă să mai gătesc. Mâinile mi se mișcă fără nevoia de creier, picioarele însă sunt mai greoaie, dar le ridic și continui. Uneori nu văd prea bine, mi se pune pe ochi o apă și în jur sunt doar pete, culori. Mă gândesc atunci că poate așa va fi după toate Evenimentele, doar pete, culori. Pentru cine, nu știu pentru cine, rămâne de văzut.