Se trezise cu un zumzet în cap de parcă ar fi fost locuit de colonii întregi de viespi. Mîine moare tata, își aminti, și un fior de greață și oroare îi scutură întreg corpul. Se ridică cu greutate din pat și se tîrî împiedicat spre cafetieră. Îi trecu prin cap că nu e prea tîrziu, încă poate să-l oprească pe bătrînul dandy excentric, dar apoi, la jumătatea drumului spre bucătărie ridică din umeri iritat, dar oarecum resemnat. Nu, nu avea cum să-l oprească. Nu pe Willy.

În bucătărie, pe măsuța de cafea zăcea invitația elegantă, negru mat, pe care o primise și o citise consternat cu o lună în urmă. Propriul lui tată, celebrul avocat Willy Weber, îl invita în mod special pe el, unicul său fiu, la propria moarte prin sinucidere asistată medical, unde îi făcea onoarea să fie și singurul martor/invitat din partea decedatului. Invitații asemănătoare, cu litere aurii lăcuite selectiv pe fundal negru mat, primiseră și alți membri ai familiei; inclusiv două dintre cele cinci foste soții ale viitorului mort – celelalte erau ele însele plecate la Domnul de ceva vreme, căci Willy ar fi împlinit 87 de ani anul acesta, dacă nu ar fi decis să se sinucidă.

Însă orele difereau. Ceilalți erau așteptați să vină abia după ce Willy era pregătit întru totul să fie incinerat. Doar lui, fiului, îi făcea onoarea să dea ortul popii sub ochii lui. De fapt, bătrînul pregătise și un al treilea rînd de invitații, care ar fi părut întru totul identice cu cele primite de familie, la prima vedere, însă aveau trecută data greșită. În mod tragic și cu totul întîmplător, desigur, exact acele persoane pe care Willy nu le suferise și față de care ținuse în mod expres și vădit să-și exprime disprețul și dezaprobarea (în ultimii ani de viață cu osebire, cînd acreala îi ajunsese a doua haină, lipită de trupul tot mai slab și descărnat), se nimeriseră a fi destinatarii acestor invitații care aveau să-i împiedice să ajungă la timp să-și ia rămas bun de la Willy. Își și imagina cum extravagantul și răutăciosul său tată uneltise cu încîntare această ultimă palmă pe obrazul nesuferitelor lui rubedenii, pe care nu rata nicio ocazie să le supună rafalelor lui usturătoare de critici și suveran dispreț.

Dar, tată, ar fi vrut să-l sune să-i spună, imediat după ce primise oribila invitație, semnată ironic “viitorul defunct, avocat Willy Weber”, nu ai fi putut și tu să mori ca toată lumea care moare de cancer, eventual într-un centru de îngrijiri paliative, de ce e nevoie să orchestrezi toată scena asta îngrozitoare și, mai ales, de ce e nevoie să asist eu și la sinuciderea ta?

Stupidul și banalul meu fiu, i-ar fi răspuns ta-su, asta dacă ar fi avut coaie să-l sune, nu mă cunoști deloc, iar asta nici măcar nu mai are cum să mă supere acum, am treburi mai importante de făcut, de exemplu să-mi organizez moartea în cele mai fine detalii; mă înfioară gîndul că aș putea lăsa la voia întîmplării felul în care voi fi îmbrăcat, să ajungi tu să te ocupi de asta, să sfîrșesc într-unul din costumele terne și oribile, de conțopist prostănac, pe care obișnuiești să le porți! Willy Weber va muri așa cum a trăit – impecabil, cu cel mai desăvîrșit bun gust. Cum poți să-ți închipui că aș fi putut să îmi petrec următorul an sau, Doamne ferește, următorii ani, deteriorîndu-mă prin spitale, fără demnitatea unei vieți bune, trăite cu poftă, pierzînd păr și ajungînd un moș decrepit, bolnav, cerșind încă o zi mizerabilă și plină cu perfuzii de chimioterapie de la medici imbecili și abrutizați, agățat cu degete albite și slăbite de marginea vieții și a morții?! I-ar fi rîs în nas cu rîsul lui hain, iar el ar fi rămas paralizat, ca de fiecare dată cînd a încercat să i se opună.

Da’ spune-i, băi, că nu te duci la căcatul lui de moarte asistată, narcisistul dracului își regizează și moartea și te pune iar în situații din astea inimaginabile și grotești, să crape singur, cu fracul lui rozuliu în dungulițe și papion asortat, că îmi crapă mie o venă în cap cînd te aud, îi zisese și prietenul lui, revoltat, cînd aflase de invitație și de planurile lui Willy. Sper că nu te duci, Paul, jur pe ce am mai sfînt că nu mai vorbesc cu tine dacă te duci!

Luă invitația de pe măsuță, o privi. Mîine moare tata, își zise. Și simți cum greața cu care se trezise se risipește, făcînd loc unei senzații stranii, de ușurătate. Apoi repetă, cu voce tot mai tare și tot mai plină de o ciudată veselie, aproape cîntat, ca pe un refren: mîine moare tata, mîine moare tata…