Fumul se strecoară printre noi și urcă panta dealului pe care așteptăm încolonați. Aduce miros de tablă încinsă și balegă de cal.

Rotesc nerăbdător iataganul, doar din încheietură, repede, din ce în ce mai repede.

― Termină cu figurile, că tai dracu’ pe careva! mormăie unul din spate.

Nu mă întorc, dar încetez, cobor vârful în iarbă și scuip cleios, am gura coclită.

M-a năucit căldura, coiful îmi coace creierii, cămașa de zale mă îndoaie, nu credeam că-i atât de grea, ar fi trebuit să aleg un pieptar de piele. O mâncărime insuportabilă îmi roade obrazul sub barbă, ah, ce-aș smulge-o!

Primim semnalul, inspir lung și țin aerul în mine.

― Saldırıın, Allah, Allah! se aude din o mie de piepturi.

Părul mi se zbârlește pe ceafă.

― Futăvădumniezăăău! răcnesc și eu.

Pornim la atac, întâi la pas, apoi alergăm. Călcâiele mi se înfig adânc în pământul lipicios, aș încetini, dar mi-e frică să nu mă doboare cei din urmă. În vale, primele rânduri ale celor două corpuri de oaste s-au întâlnit deja. Bătălia a început. Vacarm.

În jurul celor doi călăreți s-a lăsat un loc gol, rotund, caii, unul alb, celălalt negru, joacă nervoși, valahul lucrează harnic cu sabia, spahiul parează îndemânatic.

Am ajuns la marginea cercului, îmi caut cu privirea dușmanul, îl recunosc imediat, noroc că-i foarte înalt și poartă căciulă de miel cu pană roșie, of!, e exact în partea cealaltă. Trebuie să ocolesc. Fug cocoșat fără să-l scap din ochi, haldăul m-a văzut și el și face jumătate din drum. Mă reped primul și începem să ne ciocnim fiarele, stânga dreapta, stânga dreapta. Eu îs încruntat, el zâmbește cu dinții dezgoliți. Alunec într-o parte și, fără să vreau, îl lovesc peste șold. Surâsul i-a pierit si se-apucă să dea numai de sus, de parcă taie lemne. Pun pieziș iataganul, dar nu-i strâng mânerul în pumn suficient de tare și dosul propriei lame îmi îndoaie apărătoarea de nas. Mă încordez, forța izbiturilor lui îmi zguduie brațul până în umăr. Doare. Urlu la el. Nimic. Încep să merg cu spatele, matahala face un pas și se oprește, schițează o ultimă lovitură, eu sar înapoi. Gâfâi.

Simt o apăsare pe creștet și aud un scrâșnet pe coif, întorc capul, calul alb încearcă să mă muște, mă feresc în lături și-i trântesc un pumn în botul înspumat. Animalul se saltă pe picioarele din spate și-l culcă la pământ pe Vodă.

― Cut! Caaat!

Cuvântul magic face liniște. De pe platformă, din megafon, vocea regizorului, supărată, strigă din nou:

― Ce dracu’ face figurantu’ ăla acolo?! Scoateți-l afară pă prost, că mi-a stricat scena!