Copilul n-avea s-o mai ducă mult, oricum ar da-o, n-are cum să îndulcească vestea asta în vreun fel. La ce bun să-mbrace totul într-o metaforă despre călătorii sau lumi mai bune?

— Cam asta e, o să fii sacrificat, a zis tatăl, ferindu-și privirea de ochii limpezi ai băiatului.

— Nu mai poți să faci nimic?

Bărbatul și-a strîns pumnii, apoi a căutat cu ochii după un răspuns pe tavanul din ce în ce mai jos.

— Păi, nu prea. Așa spune Legea.

— Legea? s-a auzit stins copilul, ca un ecou.

Tatăl și-a frămîntat cu degetele mari urmele lăsate de unghii în podurile palmelor. Cînd una, cînd cealaltă. Fusese prevenit că n-avea să fie o discuție ușoară.

— Vezi tu, sora ta a crescut. Am tot amînat, trebuie să ne înțelegi și tu pe noi. Are un an de-acum, a trecut deja la carne.

— Și de ce trebuie să mă mănînce pe mine? Nu puteți să-i dați altceva?

— Pentru că așa e Legea, n-auzi?! Rea, bună, nu se poate altfel, parcă n-ai ști!

Tatăl a coborît brusc vocea. În urechi îi răsunau propriile cuvinte izbindu-se de pereți. L-o fi auzit cineva că a pus Legea la îndoială? Dacă da, era oricum prea tîrziu.

Cînd fusese scrisă, acum mai bine de o mie de ani, poate că fusese bună. Cărțile spuneau că doar așa neamul lor supraviețuise în timp ce în ținuturile din jur semințiile se stingeau una cîte una. Dar acum aveau de toate, foametea era doar o notă de subsol a istoriei și sacrificiile erau mai mult o repunere în scenă. Nimeni nu mai mînca tot copilul tăiat, poate doar la țară, în familiile sărace. La oraș se păstra doar o bucată care se prepara simbolic pentru bebeluș, iar restul corpului se înmormînta, ca toți ceilalți.

— Da´ de ce? a zis băiatul și a strîns din buze. Că nu v-ați despărțit, mama a murit! Nu se pune?

— Nu contează dacă părinții se despart sau unul moare. Legea e una pentru toți.

— Și tu de ce te-ai însurat din nou?!

A deschis ochii larg, larg, de frică să nu i se verse lacrimile din căușul pleoapelor dacă ar fi clipit. Împlinise deja 11 ani și ca băiat pierduse dreptul de a-i fi frică și de a mai plînge. Cu trei ani mai mult să fi avut și-ar fi intrat în rîndul bărbaților, scăpa de sacrificiu. Tatăl își cuprinse capul în menghina palmelor.

— După ce maică-ta a murit, nu mi-a fost ușor să te cresc. Omul nu-i făcut să fie singur. Aveam și eu nevoile mele.

— Și de ce-a trebuit să mai faceți unul? Eu nu eram bun? Nu eram de-ajuns?

Ce să-i spună? Că noua lui soție era mai tînără cu ani buni decît el? Că doar gîndul la trupul ei gol îi lega limba cînd să rostească „nu”? Că ea și-a dorit un copil „al ei”? Chiar dacă nu l-ar fi dorit, Legea nu i-ar fi dat voie să-l lepede. „Dacă ai fi ajuns mare, ai fi înțeles” ar fi vrut să-i spună, dar s-a oprit și bine a făcut.

— Da´ nu e corect!

— Și cu tine a fost la fel când ai fost mic.

A descuiat un sertar, a scos de acolo un album și l-a lăsat să cadă pe masă cu un zgomot sec.

— Maică-ta a mai fost căsătorită o dată. Cînd am luat-o, mai avea un băiat. Avea cam vîrsta ta cînd… cînd tu ai trecut pe hrană solidă. Nu ți-a zis și n-a lăsat pe nimeni din jur să-ți spună.

Nu toți au puterea să primească Legea în inima lor și femeia nu se împăcase niciodată cu pierderea primului fiu. Murise de inimă rea. Ultima ei dorință fusese ca băiatul să nu afle niciodată că mai avusese un frate.

— Nu-i corect! Nu-i corect! a zis copilul trăgînd guri mari de aer în piept. De ce nu face nimeni nimic? De ce nu ziceți nimic? Zi-le că am 14 ani și pot să plec să mă descurc singur.

Bărbatul a clătinat din cap și l-a cuprins în brațe. Strîns, din ce în ce mai strîns.

— Poți să plîngi, a zis el legănîndu-se încet. Plîngi.

 

George Moise
George Moise a publicat romanul Iertați-mă că nu sunt japonez (Curtea Veche, 2011) și proză scurtă în revista Iocan (Vellant, 2016, 2019) și în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016). Are în pregătire volumul Kanashibari – povestiri japoneze pe jumătate visate.

Cel mai frumos revelion

— A fost plăcut. — Da, neașteptat de plăcut. Mai ales că erau toți atît de tineri. — Tocmai de-aia. Și nu erau chiar tineri, în jur de șaizeci, nu? — Da, dar încă lucrau fiecare. — Frumos din partea lor că ne-au invitat. Nu credeam că o să mai rezistăm noi pînă...

Rochia albă

Niciuna dintre noi nu avea cum să știe atunci cât timp ne-a mai rămas, dar amândouă presimțeam că nu se va măsura în ani. O găsisem în sufragerie, înfășurată în halatul gros de molton, cu turbanul improvizat dintr-o eșarfă colorată. Era aplecată deasupra mesei, pe...

Am glumit

— Chiar ești conte? l-am întrebat la prima cină, după ce-l cunoscusem la el acasă. — Da, dar să nu scrii asta, a zis. — Oricum nu m-ar crede nimeni. A lăsat capul în jos și a zâmbit cu un obraz, a fost timid și sexy. La a doua cină m-a întrebat cum sunt la ciclu. —...

Culoarea cerului

Era una din ultimele noastre zile liniștite. Sigur, pe vremea aia nu...

Indigestia

Domnul Blându a fost un om cumsecade. Și-a văzut de viață cu răbdare...

Am glumit

— Chiar ești conte? l-am întrebat la prima cină, după ce-l...