și-a lăsat cămașa pe marginea scaunului, iar acum așteaptă dezbrăcată până la brâu. Poate de aceea frigul a cuprins-o atât de rău în dimineața asta; e obișnuită cu el, nici nu-l mai simte, îl preferă de când se știe. O singură dată căldura a învăluit-o și atunci era să moară. Nu își aduce aminte multe, era prea mică: clinchet de vase venind din camera de alături, sunet monoton și liniștitor. Bunica o lăsase pe dușumeaua aspră. Pe frații ei nu îi auzea.

Dinspre sobă venea o căldură tare plăcută, care o amețea, ca îmbrățișarea bunicii. S-a apropiat și a deschis ușița. De ce-a băgat mâinile? Nu mai știe. O fi crezut că așa va îmbrățișa flăcările? Nu mai ține minte decât o durere aprinsă, apoi leșinul. În rest, nu mai vrea să știe ce a fost. Destul că poartă în carne amintirea acelei zile – la trei ani rămasă fără mâini.

Și tocmai din cauza aceea se află azi în sala asta stranie. Se simte iarăși amorțită, ca în dimineața de acum 52 de ani, când s-a apropiat de sobă. Ciudat, pentru că aici e foarte rece. Dar moartea are efectul ăsta asupra oamenilor.

Nu știe nici ce vor Doctorii ăștia de la ea, dar nu are ce pierde dacă le face pe plac. E o cameră mare, mai mare decât sălile pe care le-a văzut când a mers prin școli, prin sate și orașe. De-a lungul pereților sunt dulapuri pline cu oscioare. Sucite și răsucite, umflate sau tăiate. Cranii albite, rânduri, rânduri, o privesc resemnate. Printre dulapuri sunt desene pe care nu le deslușește – flori sau creaturi monstruoase. Împrejur sunt mese albe pe care sunt morți, cu piepturi desfăcute de le vezi printre măruntaie. Poate că de la ele vine mirosul ăsta dulceag și amețitor?

Nu a mai văzut așa ceva. Dar nici ca ea nu a mai văzut pe alții, așa că poate e în locul potrivit. Când a întâlnit-o acum câteva luni, la bâlciul din mai de pe Câmpul Moșilor, Doctorul i-a spus să vină să îl vadă la Facultate. Că e interesat de ea și vrea să o ajute. Cum, lucrează cu picioarele? Poate să vină să îi arate? I-au ars mâinile când era mică?

O va desena și o va fotografia. O va măsura și o va clasa. O va analiza și o va întreba. Nu a înțeles ea bine toate cuvintele și nu știe ce vrea de la ea. Dar când a ajuns iar în capitală, după un drum lung și greu de la Nocrich, a venit. S-a dezbrăcat. A zâmbit. A cusut și a brodat și a decupat – cu truda picioarelor, cum face de la șapte ani. Nu s-a speriat. E obișnuită ca oamenii să se uite și să întrebe, apoi să își ferească privirea.

Nu înțelege bine ce vrea Doctorul – nu pare a vindeca oameni. Iar ea nu mai poate fi de mult reparată. Dar i-a promis că o va ajuta să primească permis de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să meargă în școli și să vândă ce meșteșugește. A pus-o pe o masă rece și albă și ea i-a arătat ce știe.

E tare liniște în sala asta. Doctorul și încă un om căruia nu îi știe numele (poate nici nu i l-au spus) își fac de lucru cu aparatul de fotografiat. Să stea nemișcată! Să privească drept! Să îi arate unde au fost mâinile! Oare așa le-a cerut și altora înaintea ei? Câți or fi fost? Așa au ajuns nemișcați în dulapurile lor? Oare acolo o să ajungă și ea după moarte? Expusă pentru studenții lui? Mai bine să nu se gândească la asta. Trebuie să mănânce și să lucreze, trebuie să muncească și să trăiască. Îi va face pe plac și apoi se va întoarce acasă.

Paraschiva are un drum lung înapoi până la Nocrich.

Notă: Acest text este inspirat din câteva detalii biografice găsite în arhivă. Știu din 3 fotografii tip portret și o scrisoare că Paraschiva Cândoiu din Nocrich (Sibiu) îl întâlnise  în 1933 la Moși pe anatomistul și antropologul Francisc Rainer, că avea 55 ani și rămasese fără mâini la 3 ani. Nu știu însă nimic altceva  despre unde/cum a decurs întâlnirea celor doi, cauzele care au dus la trauma Paraschivei sau cum își privea ea experiența- proza este o ficțiune.