I-am spus că dacă Tavi nu îşi ia în serios rolul, mica lui schemă de îndatoriri, trebuie să moară. Cum adică să moară? a întrebat Sorin. De mâna ta, i-am spus, sugrumat. Încearcă să-i explici, să-l sperii, ca să înţeleagă.

Tavi aude ca prin vis goarna electrică şi se întoarce pe partea cealaltă. S-a obişnuit deja cu simulările şi s-a săturat de ele, doar în ultimele trei zile au sunat goarna de cinci ori. Fugi şi verifică siguranţele, pompele hidraulice, tabloul cu măsurătorile de la suprafaţă, din care oricum nu înţelege nimic, fugi la Manu, fugi la Sorin, dă raportul… S-a săturat, e obosit, visează cadrane şi pistoane, s-a sătu…

— Mişcă-te, băi Tavi, n-auzi că sună?
— Las-o să sune…, mârâie cu ochii închişi.
— Dreepţi! urlă vocea răguşită a lui Sorin şi imediat simte un vârf de bocanc în coaste.

Deschide ochii şi se uită în sus, încruntat. Fără ochelari, figura nebărbierită a lui Sorin îi apare ca o cârpă şifonată, cu găuri pentru ochi şi nas.

— Băi, te-am rugat să nu mai dai aşa cu piciorul în mine, că nu sunt animal.

— Dacă nu eşti animal, fă ochi şi treci la treabă! N-auzi că sună, sună deja de două minute-n gura mă-sii de goarnă.

— Abia am aţipit şi eu puţin. Şi nu sunt animal, să dai aşa cu piciorul…

— Bine, nu eşti animal. Hai, marş la treabă!

Sunetul îi umple capul: EEEM! EEEEM! EEEM! Ţine ochii închişi, ca şi acum asta ar atenua impactul. Pipăie pe lângă saltea după ochelari. Simte o umbră aplecată peste el, care îi aşează pe piept. Şi iarăşi vocea lui Sorin, mai blândă:

— Ţi-am zis să nu-i mai laşi pe jos, că ţi-i calcă cineva. Atâta minte n-ai?! Şi încă ceva. Dacă nu îţi iei rolul în serios, o să trebuiască să mori. Te rog, încearcă să-ţi faci treburile ca lumea.

— Cum adică să-mi iau rolul în serios? se miră el.

— Mica ta schemă de îndatoriri. Fă ce trebuie să faci, la timp, şi gata.

— Şi cum adică o să trebuiască să mor? Ce-i asta?

— Eu îţi spun ce mi s-a spus să-ţi transmit.

— Cine ţi-a spus să-mi transmiţi? Un pitic din creierul mic?

— Băi, înţelege că nu-i de glumă! Fă-ţi treburile la timp, ia-ţi rolul în serios şi gata.

Cu vârful degetelor pipăie rama ochelarilor. Ascultă cum se îndepărtează paşii lui Sorin şi închide ochii. Sigur e tot simulare. Ce simulează? De trei luni e aici şi mare lucru nu i s-a explicat, decât că pompele trebuie verificate, la fel şi siguranţele, iar măsurătorile de pe cadrane trebuie scrise în caiet, raportate la Manu. De aici şi până aici e perimetrul de lucru, dincolo de uşa aia nu e voie, dacă ţi se face rău vreodată sau ai orice probleme, trebuie anuntat Sorin şi el anunţă mai departe. Salariul e bun şi cât stă aici nu cheltuie niciun ban. Doar că se simte obosit, parcă tot nu se satură de somn. Din cauza simulărilor ăstora. Ce simulează? Ce contează…

Pompele oricum merg. Siguranţele sunt şi ele în regulă. Măsurătorile le mai verifică Sorin mereu încă o dată.

Alarma se opreşte pentru câteva secunde, apoi sună din nou, parcă altfel, mai grav, UUUM! UUM! UUUM! Din cauza somnului, se gândeşte el, pe jumătate adormit, din cauza somnului sunetul intră altfel în cap. Ochii s-au închis, urechile s-au închis şi ele, nu de tot, doar cât să schimbe timbrul alarmei. Las-o să sune. O să fiu certat. Ameninţat cu sancţiuni. Dar până la urmă ce-or să facă? Cine mai vine să stea aici în locul meu, fără telefon, fără şpriţ, fără frunze în vânt şi păsărele cântând. Fără vată pe băţ, fără vacanţă la mare, fără curve roşcate, fără shaorma cu de toate, he he he.. Râde în somn şi ochelarii îi scapă iarăşi din mână lângă salteaua murdară, întinsă direct pe podeaua acoperită cu linoleum gros, gri cu alb, imitând gresia, sau marmura. Marmura. Sau gresia. Alarma. Shaorma.

Trebuie să fie o greşeală, se gândeşte când deschide ochii şi îl recunoaşte pe Sorin, ochii lui de un verde neobişnuit de proaspăt, crud ca al firului de iarbă văzut dimineaţa prin picătura de rouă. Filamentelele irisului, palpitând şi ameninţând parcă să invadeze pupila, să o dizolve. Trebuie să fie o greşeală, intensitatea acestui verde concentrat în irisul ochilor care îl privesc cu încurajare atotştiutoare, o greşeală în mişcarea lină a capului aplecat deasupra lui, o mişcare de blândă încuviinţare, ca şi cum ar spune Da, asta este, lasă-te, nu te zbate, aşa e mai bine. O greşeală, genunchii lui Sorin presându-i braţele cu atâta forţă încât de la cot în jos a amorţit complet. Şi mai ales mâinile lui Sorin, cu degetele încordate pe gâtul lui, provocându-i atâta durere şi atâta tristeţe, pentru că evident nu mai e nimic de făcut, faptul e deja consumat. Ar mai fi fost atâtea de spus. Fără să mă-ntrebe, zice creierul otrăvit de anoxie şi gândul se scurge înăuntru şi îi frânge inima, cu greutatea unei tristeţi imense. Ce greşeală…

Nu te zbate, nu te zbate, nu te zbate, zice Sorin în gând, convins de puterea asupra celui care moare încet sub mâinile lui. Şi nu se zbate, aproape deloc nu se zbate, cu excepţia unui spasm scurt; şi încă unul. Gata. Ochii rămân deschişi, Sorin îşi lasă ochii să se scufunde în ochii lui larg deschişi, lăsaţi în urmă, abandonaţi. Irisul verde palpită, radiază şi se dizolvă în ochii maronii.

Nu se dizolvă, o peliculă sticloasă blochează osmoza.