— Chiar ești conte? l-am întrebat la prima cină, după ce-l cunoscusem la el acasă.

— Da, dar să nu scrii asta, a zis.

— Oricum nu m-ar crede nimeni.

A lăsat capul în jos și a zâmbit cu un obraz, a fost timid și sexy.

La a doua cină m-a întrebat cum sunt la ciclu.

— Ești mai morocănoasă, așa?

I-am zis că mă doare burta în prima zi, dar apoi sunt în regulă. Și nu trântesc mai mult decât de obicei, adică nu trântesc deloc.

— Mișto, a zis. Dar îl reglezi din pastile sau cum?

— Nu-l reglez, am spus și m-am temut că atunci când vom ajunge în pat vom negocia prezervativul.

La un moment dat am ajuns și în pat, după o seară cu multe băuturi, într-un bar cu muzică mișto. El s-a îmbătat foarte tare, era incredibil de simpatic, vesel și iubăreț. Mi-a mărturisit apoi că nu-și mai amintea decât foarte vag ce am vorbit sau am făcut în seara aia. Nu-și amintea deloc, de fapt.

În pat, așezați amândoi în poziție, s-a oprit o clipă și mi-a zis:

— Auzi, vezi că dacă începem chestia asta… eu vreau exclusivitate…

— Și dacă nu, ce-o să-mi faci? am zis în secunda următoare, fiindcă eram și eu amețită de băutură, dar numai un pic, cât să îndrăznesc să-l împung.

— O să te strâng de gât, a spus.

M-am blocat. Și a văzut că m-am blocat și a început să râdă.

— Te-ai speriat!

S-a prăvălit într-o parte și a continuat să hohotească:

— Mamă, ce te-ai speriat. Nu pot să cred! Am glumit.

Eu am rămas serioasă. Și-a luat din nou poziția deasupra mea, m-a apucat cu o mână de fălci și m-a strâns:

— Râzi, a zis.

Eram, într-adevăr, speriată. Dar nu atât de strânsul de gât, ci de faptul că-mi cerea exclusivitate. El era însurat. Nu părea să aibă simțul realității.

Când eram împreună, era implicat sută la sută, îmi dădea un tip de atenție din care am dedus că are mult spațiu de memorie. Dar când lipsea, lipsea total.

Nu m-a strâns de gât.

Doar câteodată în joacă. Dar l-am lăsat să-și facă damblaua.

Chiar l-am iubit.

— Ce ciudat că dilema morală e la mine, i-am zis la un moment dat.

Încercam să-l fac să se simtă prost.

Fiindcă voiam să mă aleagă pe mine.

— Tu din ce trăiești? l-am întrebat într-o zi, sperând că-mi spune ceva despre soția lui.

Dar ea a fost ținută tot timpul la adăpost.

Mie mi-a zis că nu-mi vorbește despre ea fiindcă mă respectă.

N-am clarificat niciodată ce mi-a zis în acea primă seară în pat, dar nici atât de beat n-a mai fost după aceea. Așteptam să piardă din nou controlul.

O să clarific când e beat, tot e mai bine decât să nu clarific deloc, mă gândeam.

Mi-a rămas într-un colț al minții o frică de el.

M-am luptat cu ea.

Ne întâlneam în casa din centru, decrepită, cu miros de mucegai, acolo unde făcea petrecerile. Era curent în toate camerele. De câte ori intram acolo, treceam cu mâna pe lângă pereți, ferestre, tocuri, voiam să știu de unde bate vântul. Aveam impresia că șuieră ceva, voiam să știu de unde șuieră.

Mă uitam după guri de ventilație.

I-am scos din perete oglinda de la baie să văd dacă e ceva în spatele ei. Când am pus-o la loc am spart-o.

— Nu renovezi? l-am întrebat.

— Nu, sunt din ramura decăzută a familiei și vreau să rămână așa.

Am strâns împreună oglinda, am pus-o în mai multe pungi și am dus-o lângă poartă.

N-a fost furios că am spart-o.

— Cred că soția ta e inventată, am spus. N-are cum să fie atât de invizibilă.

A râs.

— Pentru tine, am zis.

Am avut o perioadă în care chiar am crezut asta, că face pe interesantul. Că fără soția inventată nu m-ar intriga nimic la el și nu l-aș mai dori.

A ținut vreo patru zile convingerea asta.

După aia am început să mă gândesc cum aș putea să-l rănesc și eu.

Nu mi-a venit nicio idee.

N-am putut.

M-am gândit că oricum e rezistent. Nu suferă el așa ușor.

S-a îmbătat din nou foarte tare la o petrecere în casa din centru. Și atunci nu m-a mai cunoscut. Adică nu s-a făcut că nu mă cunoaște, așa cum făcea când eram în public împreună cu alții, ci în mod real nu m-a cunoscut. Credeam că intrasem în creierul lui primitiv, dar nu. Acela a fost momentul cel mai umilitor.

Până atunci reușisem cumva să conțin umilința.

„La revedere ție și soției tale invizibile”, i-am scris. Am sperat mai multe lucruri, în primul rând că-l rănesc. Apoi că vine alergând la mine și mă alege pe mine.

Nu mi-a răspuns nimic.

După un timp în care am fost îngrijorată și pur și simplu sfâșiată de dor, mi-am zis că nu vrea să mă mai răscolească și de-aia nu mai dă niciun semn. Mă lasă să mă vindec. „Mă iubește”, m-am gândit.