Își legase baticul și era sătulă de somn, dar întârzia la marginea patului îndreptând absentă un țol luat înainte de bărbatul ei.

În pridvor, Sava, așezat pe un taburet, își plimba de-a lungul obrazului o bucată de vată înmuiată în spirt. Își făcuse deja injecția și, ca în fiecare dimineață, își freca fața cu șomoiogul de bumbac folosit. Diabetul îi mâncase vederea, iar în ultimul timp nu se mai putea baza nici măcar pe oglinda cu picior care mărea de trei ori; era dincolo de puterile lui, dar ideea că oricând ar putea să-l viziteze unul dintre copii și să-l găsească neîngrijit îl îngrozea – își închipuia că decăzuse mai mult decât decăzuse.

Când se ridică, într-un final, Maricica îi dezveli din mers farfuria cu mămăligă și ce le mai rămăsese de la masa din ajun.

Sava o urmări apoi dând perdeluța la o parte și o pierdu în bucătăria de vară, în laptele gros al cataractei.

Femeia își trase scăunelul în fața plitei și, din snopul desfăcut în ajun, luă un strujan și îl rupse de genunchi. Încă o dată. Și încă unul.

Rupse câteva foi dintr-un pliant de cumpărături și le îndesă în sobă, apoi scăpără un chibrit și le aprinse. Aripile roz de pui, pulpele dezosate și băuturile carbogazoase, toate la ofertă, începură să ardă cu o flacără iute și rece.

Sava se ridică și el de la masă, dădu perdeaua la o parte, se aplecă de spate când trecu pragul și, atent, potrivi perdeaua la loc.

— Ce n-ai stat măcar oleacă să mănânci?

— Ce treabă ai tu, răspunse el și se aplecă, sprijinindu-se de umărul femeii, să arunce vata murdară în foc.

Luându-și pălăria, Sava deschise apoi portița și ieși în ogradă, unde aurora se oglindea în vopseaua Loganului.

Când îl văzu, vaca întoarse capul lent și alungă muștele cu coada. Vițica ei, legată la celălalt capăt al ieslei, se trase însă înspre perete, oprindu-se cu ambele copite din spate într-o balegă. Lumina micului geam cădea pe podeaua unsuroasă, acoperită din loc în loc cu fân, ca un așternut boțit din care animalul tocmai se ridicase. Sava luă lopata și o lovi pe vițică peste spinare.

— Nu-ți place ce-ți dau eu să mănânci?!

Animalul se smuci în lanț, dar era deja lipit de perete. Vaca se ridică și ea, mai întâi pe picioarele din față, apoi, cu un efort, pe cele din spate.

Sava ridica lopata atent, să nu lovească tavanul scund al încăperii, și o lăsa să cadă cu năduf, ca pe un baros.

Se întoarse în bucătăria de vară cu un snop de strujeni.

Focul vuia în sobă și înghițea resturile vegetale ca un dobitoc.

— Ce să mai fac eu azi de mâncare, întrebă Maricica fără să aștepte un răspuns.

Sava ridică din umeri și se aplecă peste strujeni; pipăind, găsi cele două sârme cu care fusese legat. Le scoase atent, le-ndoi și le legă în spatele ușii de o bârnă. Avea un loc special pentru fiecare lucru din gospodărie; numai el își lăsa galoșii în stânga ușii, numai el se atingea de telecomandă, iar săpuniera nu trebuia mutată de pe marginea ligheanului, altfel se sufoca de furie și începea să urle că nimănui nu-i pasă că nu mai vede.

— O dat vreunu’ telefon? întrebă din senin.

Maricica se uita pe deasupra sobei la soarele care tocmai răsărise. De fiecare dată când auzea întrebarea asta, prin fața ochilor îi treceau chipurile tuturor copiilor, toți, plecați în străinătate.

— Cine să dea telefon? Cine să te caute, la cât ești de hâtru?

— Aurel, zise Sava serios, ca și când se gândise la el în timp ce lovise vițica.

Aurelian era întâiul născut, primul care plecase.

— La ce bun stă acolo și-l coace soarele?

— Nu-l coace niciun soare, nu începe iar, ți-a zis doar că au utilaje moderne.

— Fără carte de muncă, ca mămăița, săraca, la stăpân…

Aurel era tractorist la o mică fermă din Tenerife de mai bine de cincisprezece ani, dar Sava începea de fiecare dată discuția cu gândul la prima lui plecare, când Aurelian se luase după un cumnat și se dusese să lucreze la negru în Israel.

Maricica se ridică, trase cana de tablă la marginea sobei, o încercă cu buricele degetelor și oftă:

— Mă duc la muls.

Sava continuă să rupă strujeni și să-i îndese, pe bâjbâite, în sobă. Dacă l-ar fi luat deoparte pe Aurel al lui atunci, cine știe, poate că nu pleca. Dacă nu pleca, poate că nu se încurca cu femeia aia din barăcile românilor; și-atunci nici Tanța lui nu băga divorț, nici pe copii nu-i întorcea de mici împotriva lui și, cel mai important, nici pe frații lui nu-i mai smintea cu valută; și-ar fi fost acolo toți și s-ar fi ajutat și s-ar fi înțeles omenește. Așa, cu ce s-au ales? Au îmbătrânit printre străini, singuri, și-au trăit mai rău ca animalele, departe de casele lor încuiate cu uși metalice, și pentru ce? Pentru niște amărâte de combine muzicale cu care s-au fălit nevestele? Pentru televizoarele alea mari și geamurile termopane, pentru gardurile înălțate la stradă?

Sava își amintea, de parcă vedea în foc, chipurile celeilalte nurori și ale fetelor lui când Tanța le povestea ce a mai cumpărat în casă cu banii de la Aurel. Încă nu-i fusese afectată de tot vederea, iar fețele lor săpate de ciudă, în care acum știa să citească ce-a avut să urmeze, i-au rămas întipărite în memorie – ușor transpirate, grăsuțe, cu părul tuns scurt și vopsit roșcat sau portocaliu, printre castroanele cu mâncare și bidoanele cu vin negru și Fanta, ca unul din ultimele instantanee clare ale vieții lui.