Coșmar azi-noapte, ca niciodată. Începând din liceu, am avut episoade de paralizie în timpul somnului, adică mi se întâmpla să deschid brusc ochii în timpul unui coșmar, dar corpul nu-mi răspundea. Nu puteam să-mi mișc mâinile, capul, picioarele, nu puteam decât să văd și să respir, și mă chinuiam să gâfâi cât mai tare, ca să mă ajute cineva să mă trezesc de-a binelea. Să-mi iau corpul înapoi.

Dar azi-noapte a fost altfel. Și toată ziua am trăit-o în apăsare, că ori înnebunesc, ori mi se transformă creierul. Și poate că a doua variantă e mai aproape de adevăr, pentru că mă văd mai clar: dacă altcineva ar avea anumite reacții ale mele, care mie mi se păreau normale până acum, nu l-aș suporta. De exemplu, atunci când, în loc să spun ce gândesc, plec în altă cameră și mă-ntind în pat. Să zicem că săptămâna asta m-a scuzat infecția la măsea.

Nu a fost ceva coerent, doar o succesiune de scene sălbatice, în beznă, pline de violență.

În prima, dormeam pe podea, într-o cameră, iar peste mine, între picioarele mele mai exact, era un bărbat. Eram amândoi îmbrăcați. Nu era nimic sexual, doar că eu stăteam cu picioarele desfăcute, iar el întins peste mine, și nu voia să se ridice. Mai era cu noi și mama lui, care a zis că pleacă și ne lasă singuri. Eu îi tot ziceam că poate să mai stea.

Până mai adineauri, am crezut că bărbatul era demonul care mă urmărea la finalul visului.

Apoi, eu și bărbatul suntem afară, pe stradă. Plouă mocănește, cum ploua de dimineață, când le-am zis lui Daviducu și Rianei că s-a zis cu plimbarea. Le promisesem ieri, când soarele bătea parcă în ciuda noastră, că-i scot azi în parc. Pe trotuar, eu și bărbatul găsim două corpuri fără viață. Mă gândesc să le ducem înapoi în spital, dar el îmi spune că n-are rost. Eu nu-l ascult, iau un corp și-l bag într-un sac de ceapă. Mă întorc în spital și strig că am adus un mort, dar nimănui nu-i pasă. Toți sunt morți în holul întunecat.

Morți și spânzurați de tavan. Neoanele abia mai pâlpâie. De-o parte și de alta, toate ușile sunt deschise. Arunc sacul de ceapă într-o cameră și, cu coada ochiului, îl văd ridicându-se în picioare. O iau la fugă printre pulpe buboase și umflate, ferindu-mă de tălpi galbene, crăpate.

Mă urmărește demonul.

Fug pe holul întunecat, încrezătoare că o să scap, pentru că tocmai mi-a venit o idee, și mi se pare singura soluție să scap de demon. Mă îndrept țintă spre geamul din capăt. Neoanele licăresc o secundă, două, apoi beznă totală. Bag viteză. Demonul după mine. Și, în sfârșit, sar prin geam.

Doar că nu am sărit prin geam.

Mă așteptam să mă zdrobesc de pământ, dar iată-mă întinsă pe spate, cu mâinile pe piept, dormind în holul spitalului, în fața geamului intact. Și apoi, silueta neagră se oprește în dreptul meu. Nu are față, dar îmi spune cu voce de femeie:

— Păi n-ai murit.

Am început să țip și atunci m-am trezit în realitate. M-a trezit vocea mea, pentru că urlam de-adevăratelea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată asta. I-am speriat pe Daviducu și pe Riana și-mi pare foarte, foarte rău. A venit și Remus repede. Că ce-am pățit, sunt bine? Gâfâiam și încercam să-mi dau seama unde sunt. Cine sunt. I-am zis să stingă lumina.

Am speriat toată casa. Și pe mine.

Am ieșit, totuși, o fugă astăzi, să cumpărăm rechizite. Mi-era greu să respir, iar când am ajuns acasă, am zăcut iar în pat, doar că fără durere de măsea. Din fericire, Remus s-a simțit și l-a chemat pe Daviducu să se joace amândoi Păcălici. Riana a adormit cu mânuța în mâna mea, în timp ce i-am citit, pentru a treia oară pe ziua de azi, Cei trei purceluși. Îi place mult povestea asta, pentru că purcelușul mic e cel mai „detept”.

Faptul că am putut urla… Oare dormeam cu gura deschisă?

Cert e că, atunci când am deschis ochii, eram culcată pe spate, cu mâinile pe piept, exact așa cum dormeam pe gresie, în fața geamului din capătul holului. Exact așa cum m-am văzut prin ochii demonului.

De câteva zile, după ce-mi pun capul pe pernă, îmi imaginez că mă duc într-un loc pustiu, sau sub apă întunecată, și că urlu acolo, să mă descarc. Fac asta de când i-am înscris pe Daviducu la școală și pe Riana la grădiniță și după ce am avut o revelație: că nu spun ce gândesc.

Și încă o dedublare: deși eram îngrozită, îmi venea să râd. Tot timpul simțeam un pufnet în stomac. Partea asta din mine vedea ridicolul, cum urlam eu, cum se zvârcolea Daviducu în pat, săracul, speriat de vocea mea. Și Riana se tot răsucea sub plapumă și spunea „Aleeeu, aleeeu!”, iar eu, deși eram trează, nu mă puteam mișca să-i iau în brațe. Și cum a venit Remus repede, să vadă ce-am pățit.

Mi-a spus azi că am scos un geamăt puternic și că apoi am strigat „Aoleu!”. Am râs. Încercam să scap de un demon strigând „Aoleu”?

Ori poate îmi dădusem seama că nu mai am nicio șansă?

Dar când i-a povestit maică-sii scena, le-am aruncat repede că e de la antibiotic, că am citit eu în prospect că-ți dă tulburări de somn. N-am citit nimic. Apoi, maică-sa ne-a întrebat dacă vrem să ne facă o oală de supă și un pilaf și i-am spus că da, deși eu plănuisem să fac o mazăre. În fine. Remus s-a culcat, iar eu mi-am luat ochelarii VR și am privit în ochi o balenă albastră. Cât timp am comunicat cu balena, eu întinsă în pat, ea plutind în dreptul unei epave, Daviducu și-a băgat creioanele colorate și cariocile în penar. Și-a pregătit ghiozdanul pentru la toamnă, și a trebuit să-l mai pregătească de câteva ori, pentru că Riana îi tot scotea guma de șters, ca să muște din ea. Nici unul n-a vrut să meargă pe la bunica.

Nu e vorba că nu spun ce gândesc, doar că mereu renunț la cuvintele mele, ca să nu supăr cu ele, și caut altele mai moi, iar asta e foarte obositor. Cuvintele înăbușite sunt hrană pentru demon.

Cred că visul ăsta mă duce spre bine. Spre mine. Cum ziceam, văd lucrurile mai limpede. Cumva, mi s-a activat o vedere specială. O vedere de ansamblu.

Demonul care mă urmărește din adolescență își ia degeaba alte chipuri. Demonul e cea pe care o țin ascunsă de oameni, convinsă că nimeni n-o să mă placă dacă spun ce gândesc. Demonul sunt eu.

 

Diana Geacăr

Diana Geacăr (n. 1984) este scriitor și traducător. A publicat cărțile: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (poezie, Vinea, 2005, Premiul Național Mihai Eminescu – OPERA PRIMA), Frumusețea bărbatului căsătorit (poezie, Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu; Casa de pariuri literare, 2021, ediție revizuită și adăugită), Dar noi suntem oameni obișnuiți (poezie, Cartea Românească, 2017), Cine locuiește la subsol (proză scurtă, Paralela 45, 2018, Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018; nominalizări la Premiul Discuţia Secretă Grand Prix pentru Cea mai bună carte a anului, la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei şi la Premiul PEN România), Sirina și alți monștri din Saad (povestiri, Casa de pariuri literare, 2021), El era frumos, eu eram iritată (roman pentru adolescenți, colecția „Prima dragoste”, Paralela 45, 2022) și Ce văd dragonii (roman pentru copii, colecția Polirom Junior, 2019). Când erau dragonii mici, al doilea roman pentru copii, este în curs de apariție la Editura Polirom. Este cotraducător al antologiei Poeme alese, de Anne Sexton (Tracus Arte, 2019) şi al antologiei bilingve Portrete de frontieră (KLAK, Germania, 2017). A tradus, din limbile engleză şi franceză, cărţi de literatură contemporană şi de literatură pentru copii. Câteva dintre poeziile ei au fost traduse în engleză, franceză, germană și slovacă. E pasionată de birdwatching. Trăieşte în Târgovişte împreună cu familia: soțul, fiul, trei pisici și un câine.

Trap săltat

Între îndemnul lui Ghiță, grăjdarul - Trap, Flora! - și izbitura cu care pământul m-a primit înapoi, a trecut mai puțin de un minut. Saltul și cabrarea iepei, speriată de tusea bruscă a tractorului cu care Gelu aduna fânul de pe câmp, a împărțit cele aproape șaizeci...

Potârnichea

Potârnichea șchioapătă prin mogâldețele de frunze moi și se vâră sub creanga teiului căzut la pământ, ca într-o fortăreață. De partea cealaltă a geamului, două babe forfotesc în bucătărie. Cea mai tânără își așază mama la masă și îi servește picăturile pentru tremur....

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce înapoi. Trebuie să fie pe undeva, o clanță pe care n-am apăsat sau o fereastră pe care n-am privit, o carte pe care n-am mutat-o din loc sau poate un gust care m-ar propulsa direct înapoi, înainte de...

Vestea

Într-o dimineață, ca de obicei, mi-a zis că vrea să ne întîlnim. Era...

Barbie

O ține de mână și o trage după ea. Fetița are șiretul desfăcut, dar...

Empatheia

Buză Spartă se întoarce la birou cu ochii roșii. Merge des în Camera...