Tot ce își dorea de la acea zi de mai era să scape cu bine. Să nu fie demascat. De-ar descoperi un truc care să-l ferească de violența acuzațiilor, și-a spus, verificându-și nodul de la cravată în oglindă. Dar știa că ar fi imposibil. Spera doar ca scena să nu devină insuportabilă. S-a aplecat, și-a apăsat în ciudă pomeții atinși de ridurile de sub ochi. Linia nobilă a feței dispărea sub țesuturile care se deformau, se umflau cu încetinitorul, ca un airbag supus impactului.

Să nu trebuiască să se ridice și să plece. Cu o ultimă privire aruncată propriei siluete, s-a întors tinerește pe călcâie și a ieșit din baia luminată de neoane.
+
Teafăr, câtă vreme oamenii sunt preocupați să-și găsească locul în curtea străjuită de clădirile vechi de peste o sută de ani: o sută de foști absolvenți îmbujorați, rotindu-și capetele pe sub mestecenii de un verde intens, aruncând câte o vorbă sau un thumbs up, afișând zâmbete de succes, ochelari de soare, doamne bine, machiate decent. Unele aproape de nerecunoscut din cauza coafurii. Unii dintre ei la fel de emoționați ca în prima zi de școală. Teafăr.
+
Profesorii așteaptă adunați în dreptul intrării în corpul B. Mai șterși, mai bătrâni. Unii lipsesc.
+
Teafăr, câtă vreme interacțiunea cu foștii colegi și profesori se reduce la gesturi de salut și la zâmbete. Fiul bijutierului, zâmbet bonom. Fermierul, zâmbet strâmb, dar când a zâmbit el altfel. Nucleul dur, adică cei care apar în carte, îl tratează cu o răceală demnă. Csabi, cel mai bun prieten de odinioară, nu îl salută. Cu gura întredeschisă, privirea fixată undeva dincolo de el, ca un debil mintal. Asta ce să mai însemne? O formă de protest? În paginile tale am devenit reprezentantul unor idei și ideologii retrograde, așa că aleg să-mi protejez persoana, degradându-mi în batjocură facultățile mintale. E convins că asta se întâmplă în mintea fostului său prieten. Intră în pământ de rușine.
+
Unde sunt fetele? Cele cărora nu le-a păsat (sau a părut să nu le pese) de polii atracției și ai puterii? Printre ele ar trebui să mă ascund, sau să rup pur și simplu rândurile și să mă tupilez printre cei de la filo. Ce caut printre finanțiști și contabili? Acolo mi-e locul. Un strop de sudoare îi coboară pe coaste. Regele limacșilor. Unde e fosta lui colegă, proprietara magazinului de mezeluri, cea care, în urmă cu mai bine de zece ani, i-a urat mult succes în activitatea literară „sper să devii și tu la fel de celebru ca tanti aia care a scris Harry Potter”. Uite-o. Imboldul de a-și face loc printre ceilalți și de a se apropia de ea se topește într-o senzație neplăcută. Își aduce aminte că nu a apreciat urarea, gândindu-se, plin de aroganță, că el nu va deveni niciodată un autor comercial.
+
Capete, cefe, haine scrobite. Câțiva copii din ultimul an de liceu, îmbrăcați în costum tradițional, purtându-și bocceluța legată în capătul câte unui stâlp funerar secuiesc în miniatură, cântă Gaudeamus. Clinchetele vocilor să înflorească de-a pururi, reverberând între ziduri. Să se termine odată și cu asta.
+
Se nimerește în bancă cu Ema. În spatele băieților. Se felicită că a ales un loc atât de bun. Nimeni nu te poate ataca stând cu spatele la tine.
+
Înainte să iasă din clasă, directoarea adjunctă îi îndeamnă să spună ce au pe suflet. Ce pula mea, suntem la psiholog?
+
Diriginta, în versiunea ei de acum, rozătoare cu pielea îngălbenită și pătată de bătrânețe, cu colagenul topit de acizii timpului, demnă de milă, așa cum o să ajungem cu toții, îi trece lui prin cap, se pregătește să strige catalogul. Ține un pix albastru în mână și gesticulează. Fiecare să vorbească despre ceva din acea perioadă. Cum a fost pentru el. Specialistul de la Bosch, cel care s-a strofocat atâția ani să țină gașca împreună, se întoarce în bancă și îi aruncă o privire semnificativă pe deasupra ochelarilor. Îi spune ceva colegului de bancă, instalatorul, și umerii lui de carnivor se cutremură de râs.
+
Nu e atent. Se prăbușește fără oprire, închis într-o cameră antifonată, odată cu podeaua de plexiglas sub care se deschide hăul imens. Jepii Mici, foto alb-negru, un strat de pudră de magneziu incendiind cerul. El este la litera G. Gábor. Djibril, cel care și-a luat libertatea să-i dicteze profetului Mahomed Coranul, dublând practic numărul neînțelegerilor din lume.
+
Să spună ce are pe suflet? Să le povestească cum a devenit un clovn și a început să compileze mesaje media, vorbe de duh și Divertis din frica de a nu fi înghițit de felul lor de a fi?
+

— Gábor! Este printre noi? Cum să nu fie!

— Haide, Gábor, spune-ne ce-ai mai scos din pana ta de scriitor și dacă ai familie. Câți copii ai?

— Lucrez la o nouă carte, dar n-aș vrea să uzez de timpul nostru prețios, așa că mai bine…

— Zi direct că ne-ai folosit și ne-ai deformat după bunul plac, spune instalatorul, întorcându-se spre el. Privirea lui pare să spună că o să-l deformeze şi el după bunul plac, mai încolo.

— Nu înțeleg cum de ai avut tupeul să-ți arăți moaca aia de gușter pe aici, după ce ai făcut din Csabi un șovin extremist. Prietenul tău cel mai bun! spune specialistul de la Bosch.

Acum amândoi sunt întorși către el. În banca din fața lor stă Csabi. Spatele lui e imobil. Capul neclintit.

— Vă rog, lăsați-l să vorbească, intervine diriginta.

— A fost foarte urât ce ai făcut, spune mezelara. Ochii ei căprui închis îl fulgeră furioși. Nu știam că ai un suflet atât de urât.

Se gândește automat la Dorian Gray. Mai bălmăjește ceva despre acțiunile de voluntariat la care a participat, dar se oprește la mijlocul înșiruirii. Încerci să te scoți.

+
Strigarea catalogului durează la nesfârșit. Continuă să se gândească la Dorian Gray. Și speră în secret că Ema îl va mângâia pe spate.
+
Nu îl mângâie.