Am fost și eu acolo.

Am dormit în noroi și în apa îmbibată cu sânge. Am mărșăluit cu ranița de treizeci de kilograme în spinare. Am împușcat și eu oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată, i-am ucis cu mintea și cu inima, i-am trimis înapoi la mamele și soțiile și copiii lor, între patru scânduri străine. Am tremurat și eu de frig și de frică, neștiind de unde va veni suflul care o să mă împingă peste marginea vieții.

Îmi aduc aminte de norii cenușii care acopereau soarele ca o glaucomă, de ploaia care nu se mai oprea cu săptămânile. Îmi aduc aminte că oricât încercam, nu reușeam să mă încălzesc. Era mereu frig și un vânt părea să bată în jurul oaselor mele. Îmi amintesc că mi-era mereu foame, sunetul stomacului meu, un lup scăpat din iad. Ochii care mă priveau erau niște bestii ascunse adânc în craniile celorlalți.

Ne târam prin iarba murdară și mereu aveam impresia că cerul urma să cadă peste noi. Auzeam un șuierat și îmi dădeam seama că glonțul ricoșase din curba căștii mele. Smalțul căzut îmi amintea mereu că momentul în care glonțul va nimeri în locul acela sensibil se apropia. Nimeni nu rămâne prea mult în viață atunci când ploaia e de plumb.
Dar, cumva, am reușit să trec peste toate astea.

Nu mă mint singur. A fost pur și simplu noroc chior. Undeva, cândva, cineva a comis o faptă, iar acea faptă a fost ca un bolovan aruncat într-un lac, undele propagându-se spre un viitor pe care acea persoană nu avea cum să îl cunoască, dar un viitor în care toate gloanțele acelea fierbinți și însetate au ricoșat de pe marginea căștii mele.

Apoi m-am întors acasă, legat ca un sac de cartofi în spinarea unei bărci în care dinții ni se clătinau în capete și unde apa de băut era cel mai apreciat bun de pe lume, în ciuda faptului că era apă peste tot în jurul nostru. Nu am ucis niciun albatros și valurile ne-au lăsat la mal, într-un târziu.

Acolo am găsit aceleași locuri pe care le-am părăsit în urmă cu câțiva ani, dar deși toate erau la fel, multe s-au schimbat. Nu aș putea spune exact ce anume era altfel în lumea aceea, dar ceva era diferit. Poate eu m-am întors mai obosit, imposibil de odihnit în acest timp de după bătălii, sau poate apusurile erau mai lungi și mai roșiatice, ori poate doar tânjeam după o vreme în care nu știam ce înseamnă să dansezi cu diavolul sub un cer de smoală, fără stele, doar blițul fulgerului îndepărtat să îți arate din când în când pe ce fel de pământ pășești. O vreme în care, indiferent câte trupuri zăceau în jurul tău, te simțeai singur, străin de compania cuiva, iar tăcerea aceea surdă te făcea să te zgudui.

Brațe calde m-au înfășurat și mi-a fost mai bine. Am văzut un pântec crescând și dintre coapsele pe care le-am iubit s-au născut probleme infinite. Oasele s-au lungit și zâmbetul mi-a revenit pe buze, chiar dacă oglinda din baie îmi reproșa în continuare că eram trist.

Mă gândesc la vechea mea cască, lovită de atâtea ori, m-a protejat, a protejat mintea de sub ea, masa aia de carne fără țel sau speranță, a protejat un viitor banal, o viață în suburbii și o ipotecă. A protejat duminici în parc și copii cu genunchi juliți. A protejat oftaturi și strângeri în brațe din partea unei femei. A protejat toate gândurile astea.

Îmi aduc aminte cum toți prietenii mei au murit cu fața la pământ. Absolut toți. M-am întors acasă cu tăcerea lor în stomac. Am deschis gura de multe ori, dar prea puține cuvinte au ieșit afară. Toată liniștea din jurul meu este lipsa lor. Este golul din brațele iubitelor și soțiilor, golul din pântecele femeilor care nu vor mai fi umplute vreodată. Toți au murit în liniște, cu fața la pământ, strângând noroiul între degete.

Acum mă simt singur. Chiar și atunci când stau alături de alți oameni, familie, prieteni. Cuvintele lor nu mă ating. Nimic altceva nu mă atinge.

Stau pe verandă și văd norii adunându-se încet deasupra orizontului, văd pământul pustiu peste care se lasă întunericul. Hainele atârnate pe sârmă flutură în vânt. Trebuie să mă îmbrac, dar nu știu în ce anume. Alaltăieri mă plimbam pe stradă și am văzut un afiș vechi, decolorat de soare. Era reclamă pentru o petrecere de tineri. Se numea Petrecerea Sfârșitului Lumii. Am văzut cu ochii sfârșitul lumii, iar copiii ăștia dau petreceri în cinstea lui. Mulți fac caz pe tema sfârșitului lumii, dar nu e deloc o chestie exotică. Sfârșitul lumii vine zilnic pentru mulți și, mai devreme sau mai târziu, va veni pentru toți.

Lumea nu se sfârșește atunci când închizi ochii, cu condiția să îi redeschizi.

Uneori mai tresar noaptea în pat și greierii de sub fereastră încearcă în zadar să îmi potolească inima. Nu zvâcnesc din așternut și nu am frisoane. Doar deschid ochii dinainte de a mă trezi și privesc în gol, spre cerul acela de smoală, fără stele.

Ea doarme lângă mine, o pulpă dezgolită și părul atârnându-i peste față. În jurul ochilor încep să i se vadă ridurile, dar e încă frumoasă.

Ascult șuieratul vântului și foșnetul frunzelor în noapte, și îmi amintesc că am fost și eu acolo.