frățică, îmi zise Ploscaru, tu nu știi să primești.

Ploscaru era un tip firav, cu scheletul la vedere. El fusese primul pe care l-am întâlnit aici. Acum, după atâta timp, eram prieteni, ne puteam mărturisi orice.

Aici e ușor să spui orice. Coborâsem mai demult pentru că murise bunică-mea și nu știam ce să mai fac. Bunica mă crescuse de când aveam 8 ani.

Ploscaru mă întâmpinase de cum pusesem piciorul în scorbură, așa îi ziceau. Capacul din sud dădea fix la gară, dacă știai să te orientezi. Eu intrasem prin partea de sud a orașului, acolo locuiam. Și cine intră prin sud, e suspect. Ploscaru mă considera suspect. A trebuit să îl conving că nu sunt:

ce cauți aici?
a murit bunica, a trebuit să cobor.
doar pentru asta?

Întrebarea lui a fost ca un pumn în stomac. Bunica era importantă pentru mine, ea mă adoptase după ce avuseseră accident ai mei.
Nu aveam chef de discuții. Am devenit agresiv:

bă, dă-te naibii, te bag în moloz de nu te vezi, lasă-mă să trec, am strigat.
ho, stai, ia punga asta și taci.

M-a lipit de peretele umed și mi-a băgat o pungă argintie sub nas:

trage! a zis.

Am tras.
Am respirat.
Ploscaru mă privea și aștepta:

hai că ești mai liniștit acum! zice luând-mi punga de la gură.
stai, mai vreau puțin! am urlat în ecoul galeriilor.
stai bă, că nu merge așa, ce suntem noi aici, ce livrăm noi? Iertare? Nu, pulă, nimic. Noi nu livrăm nimic, noi luăm. Dă punga încoace!

I-am dat punga înapoi și Ploscaru a strâns-o la gură cu un elastic și a băgat-o în pantaloni:

hai cu mine, mi-a zis. Te duc la Bebe-Dumnezeu, acum ne putem înțelege.
la Dumnezeu? am întrebat.
da mă, la Bebe. El e tatăl nostru. Mai sus pe coridorul ăsta, îmi arată Ploscaru, mergem un pic și ajungem, vezi de șobolani. Te mai ține? mă întreabă, și întrebarea lui mi s-a părut foarte tandră, și i-am răspuns, aproape cu lacrimi în ochi:
da.

Și am pornit.

Mi-a trecut prin cap să-l întreb dacă la suprafață a avut și el familie, prostii din-astea total nepotrivite, dar Ploscaru înainta tăcut prin canalizare:

stai la blocuri, nu? m-a întrebat la un moment dat, fără să se uite înapoi, dacă îl mai urmam.
da.
și bunică-ta a murit în pat, nu?
da.
și i-ai ținut o lumânare sau ceva, nu?
da.
și ai văzut cum i se duce sufletul, nu?
da.
și i s-a făcut frig, nu?
da.
și ți-ai amintit când te mângâia pe păr, nu?
da.
și ai plâns când i-ai închis ochii, nu?
da.
și apoi ce-ai făcut?
am fugit, Vasile și Nelu săriseră să mă bată.
de ce?
păi.
bine. Blocurile voastre sunt înalte, acolo totul e posibil, te cred, a zis Ploscaru.

Un șobolan încerca să mă muște de gleznă.

fii atent! zice Ploscaru și mă trage mai aproape de el.

I-am dat șobolanului cu piciorul.

Înaintam cu atenție, nu știu cum căpătasem curaj să cobor, dar o făcusem. Auzisem că aici, dacă ai noroc, poți găsi răspunsuri. Dar nu de răspunsuri aveam eu neapărat nevoie atunci, ci de putere. Vedeți, viața e făcută din mici gesturi pe care, la sfârșit, nu știi unde să le așezi. De exemplu ca palma pe care Vasile i-a dat-o bunicii care trăgea să moară. Se terminaseră lumânările și m-au trimis să mai aduc. Acolo plecasem, să mai aduc niște lumânări, unele care ard mai bine, așa mi-a ordonat Vasile, după ce palma lui, în viteză, a stins toate cioturile care mai pâlpâiau, mai puțin una care a căzut pe covor.

Din toată viața ei nu mai rămăsese nimic, așa zicea Vasile. Nelu aproba. Așteptau de când începuse să-și dea sufletul să le mai spună ceva, doreau să mai afle una-alta, mai ales acum, când se ducea încet-încet și venise momentul. De ce aia și ailaltă. De ce așa și pe dincolo. Dar, mai ales, unde și de ce ascunsese banii.

De-aia i-a tras Vasile o palmă. Și Nelu, la fel. Pentru că nu spunea nimic. Și de-aia am plecat, să cumpăr lumânări, că se stinseseră. Vasile era fratele tatei, Nelu era fratele mamei. Până atunci nu-i mai văzusem niciodată. Și nici nu auzisem vreodată de ei sau de bani.

Bebe-Dumnezeu mă privea stând în picioare pe o ladă de bere. Ținea deasupra capului o lanternă aprinsă, mi-o vârâse fix în ochi, așa ca nu îi distingeam decât conturul. Mă asculta atent. Eu continuam să îi torn motivele pentru care fugisem, de frică, dar și cu speranța că vor înțelege și mă vor lăsa să stau cu ei.

Bebe-Dumnezeu a stins dintr-o dată lanterna. L-am auzit cum coboară de pe lada de bere. Un scăpărat de brichetă, și o lumânare s-a aprins într-un colț. În jurul ei, din întuneric, ochi se deschid și se apropie. Bebe-Dumnezeu ține deasupra lumânării o linguriță în care sfârâie un lichid vâscos.

și după ce l-am văzut pe Vasile cum îi dă palme, i-am băgat o foarfecă-n spate, am continuat, gâfâind.

și bunică-ta le-a zis unde ținea banii? mă întreabă Bebe.

nu. Halei-hop! astea le-a zis, și i-a făcut lui Nelu semnul ăla cu degetul, și a închis ochii. Și Nelu i-a mai tras niște palme, a zgâlțâit-o, dar nimic. Se dusese deja.
aha, și dup-aia ce-ai făcut?
i-am băgat și lui Nelu foarfeca în picior, încercau amândoi să mă prindă. Nu știu, dar aș vrea să nu mă mai gândesc la lucrurile astea.
dacă nu pleci acum, o să te doară în fiecare zi și în fiecare noapte, îmi spune Bebe-Dumnezeu strângând și mai tare garoul.

Dar a trecut mult timp de-atunci.
Și poate ar fi trebuit să uit până acum, nu-i așa?