Găsesc și loc în 123 ceea ce e perfect, că-s o grămadă de stații până la gară. Și nici nu stă nimeni lângă mine. Mă așez la geam. Scot telefonul, mă uit pe știri. Stațiile nu-s nici scurte, nici prea lungi, în colțul ochiului văd c-am trecut de prima. Se trântește pe scaunul de lângă mine, împrăștiind în același timp un parfum ieftin, dulceag, dat prea mult. Ridic ochii din telefon: femeie, vârsta a treia, păr vopsit blond, bucle-sărmăluțe cum avea fosta mea profă de franceză, contur negru îngroșat la ochi. Fostă vampă? De piele nu pare să fi avut prea multă grijă, e pergamentoasă și brăzdată în toate direcțiile de cute de toate dimensiunile. Haina, între verde-praz și verde-olive, din piele întoarsă, are cel puțin 20 de ani. Îi subliniază perfect ochii verzi. Mi-o închipui pe stradă, în primele zile cu haina nouă. Trebuie să fi fost răpitoare și sigur mergea de parcă știa asta.

— A venit repede, mi-era că stau vreo oră în stație. Că-i duminică și știți cum circulă duminica.

Aoleo, e din aia care vorbește. Voce tabagică. Vorbărețele sunt de obicei genul gospodine, corpolente, care trag după ele cărucioare de piață. Eh, excepții.

— Mhmmm.

Mă uit adânc în telefon. Can-can-uri. Harry, Meghan. Messi. Noua tulpină de Covid BX 5.1., sechele neurologice.

— Mă duc până la Basarab, m-a chemat o prietenă.

Consumul de spanac scade riscul de demență la vârsta a treia.

— Cică a primit o haină de piele care-i e mare și m-a chemat să mi-o dea mie. Sper să-mi vină.

Fața i s-a întins deodată. Ridurile au devenit mate, parcă a trecut peste ele un fier de călcat. Prinde cu vârful degetele artritice, mâneca hainei din piele întoarsă.

— Asta și-a cam trăit traiul.

Pe degete sclipesc trei inele aurii cu pietre mari: una roșie, una verde și alta albastră.

— Văd că vă uitați la inele. Sunt tinichele, nu-s de aur, vă dați seama. N-aș avea curaj să ies cu atâta aur pe stradă. Da’-mi place tot ce lucește.

— Mdaaa. Drăguț.

Diadema defunctei regine Elisabeta a II-a moștenită de Kate Middleton.

— Știți că faceți cancer de la telefoanele-astea?

— Poftim?

— Da, da. Mi-a zis fiică-mea din America. Mai ales astea, de le zice inteligente. Au zis specialiștii ăia de-acolo.

— Aha.

— Și fi-mea i l-a luat lu fi-su. Cu urlete, cu țipete, da’ i l-a luat. I-a dat unu’ din ăla mai simplu, fără 5 G din ăla.

— Fata mea-i medic acolo în America, știți. Am o fată tare deșteaptă.

Bag telefonul în buzunar. Mai am cinci stații. Ea, patru.

— Seamănă cu ta-su. Adică și cu mine, da’ ziceam cu ta-su că și ăla e medic.

— Aha.

— Eeeeh, câte nopți am petrecut eu la spital…

Mă întorc către ea.

— Ați lucrați și dumneavoastră acolo?

— Nu, eu nu. Eu am lucrat la bancă. Patruzeci de ani. Nu mi-a plăcut nicio zi.

— Păi, și… la spital?

— La spital îl urmăream pe el.

Se apropie de urechea mea.

— Era un curvar, așa-s doctorii. Tăvălea asistentă după asistentă.

În fața ochilor îmi flutură o legitimație albă cu albastru, agățată de un lanț metalic, concomitent cu:

— Bună ziua, biletele sau abonamentele la control, vă rog.

Scot telefonul, ating ecranul pe aplicație, se deschide, arăt biletul electronic.

Vecina de scaun se foiește, buclele blonde i se scutură.

— Dumneavoastră? se apleacă ușor spre ea controlorul – un bărbat masiv, cu șapcă și vestă cu dungi albastre și gri.

— Eu, ce?

— Abonamentul?

— Ah, da, da…

Începe să caute în poșeta neagră, de dimensiune medie, cu trei compartimente. Caută lent. Își introduce cu grijă mâinile înăuntrul primului compartiment de parcă ar avea acolo un pui de pasăre sau un ou. Mângâie căptușeala genții. Mângâie fundul primului compartiment al genții. Oftează adânc, de parcă ar mângâia fruntea cuiva drag care trebuie să plece în curând. Trece la compartimentul al doilea. Controlorul se sprijină de cea mai apropiată bară de susținere.

— Deci? Îl aveți?

— Imediat, spune, se apleacă mult înspre geantă, de parcă ar vrea să vadă mai bine înăuntru și trece, tot cu mișcări lente, la compartimentul al treilea.

— Sunteți pensionară, doamnă?

Ridică brusc capul și ochii i se îngustează până când nu se mai vede decât conturul negru. Buzele rujate cu roșu intens se strâng și ele într-o pungă micuță, cât să pui în ea o monedă de 10 bani.

— Domnule, asta e treaba mea!

— Cum adică, doamnă?

— Nu v-a învățat nimeni că nu e frumos să întrebați despre vârsta unei femei? Pe vremea mea, nici să presupui nu era politicos! Da’ ce pretenții să mai ai, în ziua de azi!

— Doamnă, eu vă întreb, pentru că nu vreau să vă amendez!

— Să mă amendați? De ce? Pentru că nu vă spun ce vârstă am? Da’ ce, sunteți de la Securitate, domnu’?

— Măi, femeie…

— Ia, vă rog! V-am zis că sunteți nepoliticos!

— Mă scuzați, doamnă, vă întreb pentru că aveți gratuitate pe mijloacele de transport în comun, dacă sunteți pensionară.

— Păi, și-atunci, de ce să mă mai amendați?

Controlorul își scoate șapca, își umezește buzele cu limba. Strânge marginea șepcii tare în mâini.

— Un talon de pensie aveți?

— Poate am.

— Aș putea să-l văd?

— Cum să vă dau talonul meu de pensie? Astea sunt date personale, domnule!

— Dar eu sunt controlor, sunt persoană oficială, am dreptul să cer documente.

— Nu orice documente, domnule! Abonamentul e una, talonul e altceva!

— Păi cu talonul îmi demonstrați că sunteți pensionară!

— Acum vreți să vă și demonstrez? După ce că țipați în public la mine și mă întrebați în gura mare lucruri per-so-na-le, mai vreți să vă și demonstrez? Cine vă instruiește pe dumneavoastră, domnule? Așa vă învață acolo la școala de controlori?

Controlorul își îndeasă șapca pe cap, scoate un proces verbal și un pix.

— Vă rog să-mi arătați un act de identitate. Vă fac proces-verbal și vă vine amenda acasă.

— Acum vreți actul de identitate? Este personal, domnule! Nu se dă la oricine. Scrie și în regulamentul ăla GDPR sau cum îi zice. De unde să știu că dumneata nu dai adresa mea la cine știe ce infractor și vine ăla și-mi sparge casa?

— Am semnat și eu pentru respectarea confidențialității, doamnă.

— Așa, și eu trebuie să mă încred în semnătura dumitale! Arată-mi unde ai semnat.

— Este în contractul de muncă, n-am cum… Doar nu-l iau după mine.

— Păi așa, vedeți. Nici eu nu-mi iau actele după mine.

Controlorul își șterge cu mâini tremurânde transpirația pe sub șapcă. Se duce la scaunele următoare.

— Bilete și abonamentele, vă rog!

Autobuzul oprește în stație. Controlorul coboară. Vecina mea râde. Buclele blonde îi joacă pe umerii hainei verzi jupuiți ici-colo.

— Merge de fiecare dată! Ce să te faci cu prostovanii… Așa, unde rămăsesem. A, la curvarul de bărbatu-miu. Într-o seară l-am prins cu una în părculețul spitalului. O lipise de-un copac, și…

— Dar, știți, nu ar strica să aveți măcar talonul de pensie la dumneavoastră, să nu intrați în încurcătură…

Din primul compartiment al genții scoate colțul unui document în țiplă.

— Uite-l.

— Păi și de ce nu i l-ați arătat?

— Cum adică? E personal!